Dante Alighieri
INFERNUL
  Traducere de George Pruteanu
   Ediţie digitală bilingvă
 

*
                       CÎNTUL XIII

         Nici n-apucase Nessus încă-a trece
şi am pătruns în sihlă-atît de deasă
că n-o tăiau nici drumuri, nici potece.

13-4    Nu verde frunză, ci întunecoasă;
nu ramuri svelte, ci întortocheate;
   nu fruct pe ram, ci ţeapă veninoasă.

13-7   Între Cornet şi Cecina, n-au parte,
fugind de om, nici fiarele zălude
de-aşa mărăcinişuri îndesate.

13-10   Aicea-i cuibul harpiilor crude
ce pe troieni goniră din Strofade
amar proorocindu-le şi trude.

13-13   Au chip şi gît de om, au aripi late,
pe pîntec pene şi în labe gheare
şi-în stranii arbori sumbru urlă toate.

13-16   Maestru-îmi spuse: “-Află, la intrare,
că eşti în cea de-a doua rotitură
şi-ai s-o străbaţi, pînă ce sub picioare

13-19   nisipul groaznic îţi va fi arsură -
şi lucruri vei vedea, scrutînd-o bine,
   ce nu le-ai crede spuse de-a mea gură.”

13-22   De peste tot îmi răzbăteau suspine -
dar nu zăream de unde pot purcede:
şi-am stat, cu-o teamă tulbure în mine.

13-25   Eu cred că el credea că eu aş crede
că plînsul dinspre trunchiuri scos e, parcă,
de-o gloată-ascunsă, care nu se vede;

13-28   dar spuse călăuzul: “-Rupe-o cracă
din cele ce se-întind ca un tentacul
   şi-o să se curme gîndul ce te-încearcă.”

13-31   Atunci mă-apropiu, spre a-mi face placul
şi, după ce o mladă mîna-mi frînge,
gemu adînc: “-De ce mă rupi?” copacul

13-34   şi izbucni din rană-un negru sînge
şi-aceeaşi voce: “-Smulgi cu răutate -
au strop de jale inima nu-ţi strînge?

13-37   Oameni am fost şi-acuma suntem cioate...!
S-ar fi căzut să ai mai multă milă
şi de-am fi fost năpîrci înveninate!”

13-40   Cum sfîrîie un ram făcut feştilă
cît încă-i verde, şi un capăt arde
pe cînd cel’lalt musteşte-o sevă-în silă,

13-43   aşa ţîşneau din rana crengii moarte
cuvînt şi sînge. Am lăsat să cadă
vlăstarul şi, speriat, m-am tras deoparte.

13-46   “-O, duh rănit, de-ar fi putut să creadă”,
răspunse călăuzul cu-întristare,
“ce spune versul meu fără tăgadă,

13-49   el n-ar fi zmuls unde ştia că doare!
Dar lucrul cel de necrezut mă puse
să-i dau îndemn - şi-acuma rău îmi pare.

13-52   Dar ca să-aline răul ce-ţi aduse
spune-i ce-ai fost, să-ţi ducă-o nouă faimă
cînd fi-va iarăşi om al lumii suse.”

13-55   Răspunse trunchiul: “-Nu vă fie spaimă
dacă,-îmbiat de blînda-ţi spusă învoaltă,
uscatu-mi glas povestea şi-o îngaimă.

13-58   Mi-au stat în mînă-o cheie şi cealaltă
a inimii lui Frederic şi,-încetul,
mai mult   meşteşugar decît   unealtă

13-61   doar eu rămas-am să-i cunosc secretul.
Am fost numai credinţă slujbei mele
   şi trup i-am dat şi suflet, ca ascetul.

13-64   Dar cum la curţi, lichea între lichele,
(mai mult aici, dar tuturora boală),
domneşte-pizma cu priviri mişele -

13-67   aprinse foc, în contra-mi, de cabală
şi foc din focul ei luă şi-înţeleptul
şi-al falei nimb mi-ajunse chin şi zală.

13-70   Dispreţul îmi umplu atuncea pieptul
şi nemaitrebuindu-mi trup netrebnic,
am fost nedrept cu mine, pururi dreptul!

13-73   Dar jur pe-aceste rădăcini că sfetnic
felon n-am fost şi n-am comis trădare
domnului meu, de cinste-atît de vrednic.

13-76   Şi-acel din voi ce va urca sub soare
ridice-mi iarăşi numele, ce zace
încă strivit sub clevetiri murdare.”

13-79   Aici stătu puţin. “-Fiindcă tace”,
spuse Virgilïu, “nu sta zadarnic,
ci-întreabă-l ca să afli tot ce-ţi place.”

13-82   Dar am răspuns: “-Din cugetul tău darnic
mai cere-i tu ce crezi că mi-e lumină
căci eu nu pot - pot doar să-l plîng amarnic.”

13-85   Şi-a început: “-El va-înălţa din tină,
aşa cum l-ai rugat, lovitu-ţi nume.
Dar - duh întemniţat într-o tulpină! -

 13-88   mai spune-ne,-în această scoarţă cum e
un suflet înrobit şi dacă trunchiul
îl poate părăsi şi cînd anume.”

13-91   Suspin prelung răzbit-a din rărunchiul
acelui pom, şi geamătul fu voce:
 “-Nu multe vorbe spun, ci doar mănunchiul

13-94   ce va urma: “-Cînd sufletul atroce
 îşi lasă trupul sieşi zmuls, ’l-aruncă
spre-a şaptea hrubă Minos cel feroce.

13-97   El care-în codru, nu la vreo poruncă,
ci unde vrea-întîmplarea să-l prăvale
şi creşte ca un bob de iarbă-în luncă.

13-100   Se-înalţă arbor din vlăstarul moale
şi Harpile frunzişul său muşcîndu-l,
durere-i fac, dar şi durerii cale.

13-103   Ca şi ceilalţi, ne vom căta veşmîntul,
dar nici un suflet nu va să-l îmbrace
căci nu-l mai meriţi, singur aruncîndu-l.

13-106 Le vom tîrî prin codrul negru-încoace
şi orice trup va spînzura-în copacul
în care umbra-i ticăloasă zace.”

13-109   Cu loare-aminte stam lîngă posacul
şi tristul trunchi, crezînd că-o să mai spună,
cînd un vacarm ne-ajunse - ca pîndacul

13-112   ce-aude pe hăitaşi şi cîini cum tună
după mistreţ, ce,-în spaïma securii,
sfărîmă tot în goana sa nebună.

13-115   Şi iată doi, sfîşaţi ca două furii,
cu trupul gol, care fugeau, şi-în seamă
nu luau nici spini, nici crengile pădurii.

13-118   Primul striga: “-O, moarte, moarte, ia-mă!”
şi celălalt, ciudos că întîrzíe
“-Lano - zbiera - nu alergai, de teamă,

13-121   aşa pripit la Toppo-în bătălie!”
Apoi, sleindu-şi al suflării şopot,
cu un tufiş făcu devălmăşie.

13-124   Vuia pădurea-în urma lor de tropot
de javre negre cu flămîndă falcă
mai iuţi decît ogarul cînd e slobod.

13-127    Pe cel din mărăcin văzui cum calcă
şi-l trag şi-l rup şi-l fac bucăţi cu dinţii
şi fug ducînd în boturi cîte-o halcă.

13-130   Mă duse-atunci de mînă domnul minţii
spre tufa ce-şi vărsa prin răni prinosul
de plîns şi sînge,-în jalea neputinţii:

13-133 “-O, Giacomo - gemea - care-i folosul?
M-ai schilodit şi-în van ţi-a fost ascunsul.
De ce tra g eu, de răul tău, ponosul?”

13-136   Cînd călăuzu’-ajunse lîngă dînsul,
rosti: “-Ce nume porţi, tu, rană vie,
ce-în lacrimă de sînge-îşi plînge plînsul?”

13-139   Răspunse: “-Mi-aţi fost martori la urgie...
Voi, suflete venite-aici să vadă
cum crunt  măcel coroana mi-o sfîşíe,

13-142   strîngeţi cu milă risipita mladă!
Cetăţii mele-îi fu Botezătorul
al doilea tată, după cel cu spadă

13-145   ce-în veci de veci va semăna omorul;
iar de n-ar fi rămas urmă niciună
din stana sa, în van trudea poporul

13-148   să-înalţe iar, după năvala hună,
cetatea, din cenuşa ei, la rangul
ce-l mèrită, căci zeul se răzbună.

13-151   Ci eu mi-am pus la mine-în casă ştreangul.”
 

                  
                      CANTO XIII

      Non era ancor di la Nesso arrivato,
quando noi ci mettemmo per un bosco
che da neun sentiero era segnato.

     Non fronda verde, ma di color fosco;
non rami schietti, ma nodosi e 'nvolti;
non pomi v'eran, ma stecchi con tosco:

     non han si aspri sterpi né si folti
quelle fiere selvagge che 'n odio hanno
tra Cecina e Corneto i luoghi cólti.

     Quivi le brutte Arpie lor nidi fanno,
che cacciar de le Strofade i Troiani
con tristo annunzio di futuro danno.

     Ali hanno late, e colli e visi umani,
pie con artigli, e pennuto 'l gran ventre;
fanno lamenti in su li alberi strani.

     E 'l buon maestro «Prima che piu entre,
sappi che se' nel secondo girone»,
mi comincio a dire, «e sarai mentre

     che tu verrai ne l'orribil sabbione.
Pero riguarda ben; si vederai
cose che torrien fede al mio sermone».

     Io sentia d'ogne parte trarre guai,
e non vedea persona che 'l facesse;
per ch'io tutto smarrito m'arrestai.

     Cred'io ch'ei credette ch'io credesse
che tante voci uscisser, tra quei bronchi
da gente che per noi si nascondesse.

     Pero disse 'l maestro: «Se tu tronchi
qualche fraschetta d'una d'este piante,
li pensier c'hai si faran tutti monchi».

     Allor porsi la mano un poco avante,
e colsi un ramicel da un gran pruno;
e 'l tronco suo grido: «Perché mi schiante?».

     Da che fatto fu poi di sangue bruno,
ricomincio a dir: «Perché mi scerpi?
non hai tu spirto di pietade alcuno?

     Uomini fummo, e or siam fatti sterpi:
ben dovrebb'esser la tua man piu pia,
se state fossimo anime di serpi».

     Come d'un stizzo verde ch'arso sia
da l'un de'capi, che da l'altro geme
e cigola per vento che va via,

     si de la scheggia rotta usciva insieme
parole e sangue; ond'io lasciai la cima
cadere, e stetti come l'uom che teme.

     «S'elli avesse potuto creder prima»,
rispuose 'l savio mio, «anima lesa,
cio c'ha veduto pur con la mia rima,

     non averebbe in te la man distesa;
ma la cosa incredibile mi fece
indurlo ad ovra ch'a me stesso pesa.

     Ma dilli chi tu fosti, si che 'n vece
d'alcun'ammenda tua fama rinfreschi
nel mondo su, dove tornar li lece».

     E 'l tronco: «Si col dolce dir m'adeschi,
ch'i' non posso tacere; e voi non gravi
perch'io un poco a ragionar m'inveschi.

     Io son colui che tenni ambo le chiavi
del cor di Federigo, e che le volsi,
serrando e diserrando, si soavi,

     che dal secreto suo quasi ogn'uom tolsi:
fede portai al glorioso offizio,
tanto ch'i' ne perde' li sonni e ' polsi.

     La meretrice che mai da l'ospizio
di Cesare non torse li occhi putti,
morte comune e de le corti vizio,

     infiammo contra me li animi tutti;
e li 'nfiammati infiammar si Augusto,
che ' lieti onor tornaro in tristi lutti.

     L'animo mio, per disdegnoso gusto,
credendo col morir fuggir disdegno,
ingiusto fece me contra me giusto.

     Per le nove radici d'esto legno
vi giuro che gia mai non ruppi fede
al mio segnor, che fu d'onor si degno.

     E se di voi alcun nel mondo riede,
conforti la memoria mia, che giace
ancor del colpo che 'nvidia le diede».

     Un poco attese, e poi «Da ch'el si tace»,
disse 'l poeta a me, «non perder l'ora;
ma parla, e chiedi a lui, se piu ti piace».

     Ond'io a lui: «Domandal tu ancora
di quel che credi ch'a me satisfaccia;
ch'i' non potrei, tanta pieta m'accora».

     Percio ricomincio: «Se l'om ti faccia
liberamente cio che 'l tuo dir priega,
spirito incarcerato, ancor ti piaccia

     di dirne come l'anima si lega
in questi nocchi; e dinne, se tu puoi,
s'alcuna mai di tai membra si spiega».

     Allor soffio il tronco forte, e poi
si converti quel vento in cotal voce:
«Brievemente sara risposto a voi.

     Quando si parte l'anima feroce
dal corpo ond'ella stessa s'e disvelta,
Minos la manda a la settima foce.

     Cade in la selva, e non l'e parte scelta;
ma la dove fortuna la balestra,
quivi germoglia come gran di spelta.

     Surge in vermena e in pianta silvestra:
l'Arpie, pascendo poi de le sue foglie,
fanno dolore, e al dolor fenestra.

     Come l'altre verrem per nostre spoglie,
ma non pero ch'alcuna sen rivesta,
ché non e giusto aver cio ch'om si toglie.

     Qui le trascineremo, e per la mesta
selva saranno i nostri corpi appesi,
ciascuno al prun de l'ombra sua molesta».

     Noi eravamo ancora al tronco attesi,
credendo ch'altro ne volesse dire,
quando noi fummo d'un romor sorpresi,

     similemente a colui che venire
sente 'l porco e la caccia a la sua posta,
ch'ode le bestie, e le frasche stormire.

     Ed ecco due da la sinistra costa,
nudi e graffiati, fuggendo si forte,
che de la selva rompieno ogni rosta.

     Quel dinanzi: «Or accorri, accorri, morte!».
E l'altro, cui pareva tardar troppo,
gridava: «Lano, si non furo accorte

     le gambe tue a le giostre dal Toppo!».
E poi che forse li fallia la lena,
di sé e d'un cespuglio fece un groppo.

     Di rietro a loro era la selva piena
di nere cagne, bramose e correnti
come veltri ch'uscisser di catena.

     In quel che s'appiatto miser li denti,
e quel dilaceraro a brano a brano;
poi sen portar quelle membra dolenti.

     Presemi allor la mia scorta per mano,
e menommi al cespuglio che piangea,
per le rotture sanguinenti in vano.

     «O Iacopo», dicea, «da Santo Andrea,
che t'e giovato di me fare schermo?
che colpa ho io de la tua vita rea?».

     Quando 'l maestro fu sovr'esso fermo,
disse «Chi fosti, che per tante punte
soffi con sangue doloroso sermo?».

     Ed elli a noi: «O anime che giunte
siete a veder lo strazio disonesto
c'ha le mie fronde si da me disgiunte,

     raccoglietele al pie del tristo cesto.
I' fui de la citta che nel Batista
muto il primo padrone; ond'ei per questo

     sempre con l'arte sua la fara trista;
e se non fosse che 'n sul passo d'Arno
rimane ancor di lui alcuna vista,

     que' cittadin che poi la rifondarno
sovra 'l cener che d'Attila rimase,
avrebber fatto lavorare indarno.

     Io fei gibbetto a me de le mie case».