George Pruteanu: Partidul şi partida (2000)

30 martie 1999, plenul Camerelor reunite, consacrat elaborării unei declaraţii în problema “Kosovo”.
Relatări în: Azi, 31 martie 1999 (Cornelia Drăghici, Declaraţia lui Pruteanu),
Cotidianul (Clementina Filip, Senatorul George Pruteanu acuză
politica “profund nepopulară” a Puterii în problema Kosovo).
Publicat în Jurnalul naţional, 29 martie 1999, într-o formă prescurtată.

Domnilor preşedinţi, d-nelor colege, d-nilor colegi,
Vă rog să mă iertaţi dacă, pentru a vă economisi timpul, voi rosti mai repede decît s-ar cuveni gîndurile mele.

            Vasăzică, în 1968 n-am participat la invadarea Cehoslovaciei, ca acum, în 1999, să legitimăm bombardarea Iugoslaviei?! Ce ne-a apucat? Ce înseamnă conformismul ăsta? Oare Preşedinţia şi Guvernul nu-şi dau seama că au adoptat o linie profund nepopulară, străină simţămîntului dominant, cînd trei sferturi din populaţia ţării noastre ar fi dorit o poziţie de o sobră şi rezervată neutralitate?
            Puteţi să mă tăiaţi în bucăţi, dar n-am să înţeleg ce rezolvare pot aduce în Iugoslavia bombele. N-o fi Miloşevici un înger, dar să pretinzi că obligi pe cineva să respecte „drepturile omului", aruncînd case şi oameni în aer, şi să crezi că după asta va fi linişte, e ceva care mă depăşeşte şi mă revoltă. Combaterea măcelului prin măcel e o strategie care-mi provoacă o perplexitate explozivă. Nu fac decît să fiu consecvent cu mine însumi. Aşa cum am afirmat pînă la capăt, de la Costeşti la. Stoeneşti, că violenţa faţă de mineri a fost o prostie politică, şi că lucrurile se puteau aranja (dacă exista mai multă minte şi mai mult suflet) fără ghioage şi carnagiu - aşa spun şi azi, că America face o mare şi tragică gafă. Conducătorii acestei naţii puternice şi vitale au momente de eclipsă a bunului-simţ politic. Un astfel de moment, recent, a fost gogomănia publicării pe Internet a raportului aceluia, pornografic de detaliat, în legătură cu „cazul-Lewinski", cînd suficient şi sobru - la nivelul celui mai puternic stat al lumii - era o singură pagină cu rezumarea ştiinţifică, rece, a problemei.
            Ceea ce se întîmplă azi este, fireşte, infinit mai grav. Se ard etapele, se dă frîu liber arbitrariului, se pun în paranteză convenţii şi tratate şi crezîndu-se că se poate face binele vărsînd rîuri de sînge. Mă tem că se NATO se înşală amarnic. Mi-e groază că nu va reuşi decît crearea unui Vietnam balcanic. Nu-i văd pe sîrbi ridicînd mîinile şi capitulînd. Dacă în al doilea război mondial a existat o mişcare solidă de rezistenţă antinazistă, una din formele ei cele mai remarcabile (alături de maquisul francez) au fost partizanii lui Tito. Mă îndoiesc că dîrzenia sîrbească tradiţională se va încovoia în faţa bombardamentelor NATO.
            Şi apoi, ce înseamnă asta? NATO îşi propune să zdrobească un stat ca să sprijine o minoritate? Indiferent cîtă dreptate are o parte sau alta, cine reface vieţile pierdute? Cu ce drept masacrăm nevinovaţi, în numele unei cauze abstracte şi îndeajuns de echivoce? Atît de uşor îşi epuizează diplomaţia occidentală resursele şi le înlocuieşte cu trotil? E de neînchipuit că violenţa va aduce pace în Kosovo, decît dacă mergem pînă acolo cu imaginaţia, încît admitem că statul iugoslav va fi ras de pe faţa pămîntului, va fi coventryzat. Dar se poate transforma o ţară liberă şi suverană într-un Coventry, într-o Dresdă, într-un Lidice, un Ip, un Trăsnea?
            Preşedintele Constantinescu a scăpat două vorbe grele ca plumbul din gloanţe: că acţiunea ar fi „legitimă şi necesară". Nu e nici una, nici alta. Şi nu noi, românii, trebuia să vorbim astfel. Cu numai doi vecini n-am avut, în veac, litigii: cu Marea Neagră şi cu sîrbii.
            Cred că fiecare bombă care cade pe spaţiul iugoslav va întinde o pată pe obrazul Alianţei Nord-Atlantice. Efectele, aici şi aiurea, nu vor fi decît negative.
            Extremiştilor din comunităţile minoritare de oriunde (pe cînd un bombardament şi în Anglia?!) li se va da apă la moară ca să pună la maximum placa secesionismului, a separatismului, a autonomiei teritoriale pe criterii etnice, Gîndul opiniei publice româneşti a şi zburat spre Harghita-Covasna...
            Încrederea în pactele internaţionale va fi ferfeniţită. La ce bun Helsinki, Geneva, Rambouillet etc. etc., dacă hîrtiile semnate nu împiedică apăsarea pe trăgaci? La ce-s bune ONU, Consiliul de Securitate, dacă slobozirea rachetelor o hotărăsc alţii?
            În mizeria tranziţiei româneşti, cauzată de nouă ani de politicianism imbecil şi escrocherie, va fi infuzat un filon acru de antioccidentalism şi antiamericanism. Tezelor, deja populare, “că Occidentului nu-i pasă, că-l doare-n cot de soarta noastră”, înveninate de viziuni şi mai perverse care strecoară insidios ideea că „Vestul nu vrea decît să ne dezbine şi să ne zdrenţuiască pentru a ne mulge economic", li se adaugă acum o antipatie care va fi dirijată uşor de cei interesaţi spre „Kominternul de la Washington”, spre ”jandarmul mondial", care are ceva cu cei care au trei testicule, numai că întîi le taie şi după aceea le numără. Ideea democratică nu are decît de pierdut în urma acestei mult prea triste şi prea urîte gafe.
            Cred că ar fi trebuit să adoptăm un text (reproşez formei propuse unele asimetrii greşit partizane) care să fie în spiritul pulsului popular, al opiniei publice româneşti (care nu vede deloc cu ochi buni intervenţia ilegitimă într-o ţară suverană), şi în acel text, sub termenii unei neutralităţi reci, să se simtă mîhnita noastră dezaprobare. Aşa cum e textul propus, nu are adeziunea mea.
            Vă mulţumesc, totuşi, pentru atenţie.*
_________________________
*) Aluzie la unele vociferări, bătăi cu palmele în pupitru, strigăte de genul “Tiiimpul!!!” şi chiar şuierături, produse în sală.

P.S. Aştept în continuare, un răspuns oficial al Televiziunii Române în legătură cu întreruperea nemotivată a emisiunii „Doar o vorbă săţ-i mai spun", întrucît, pe lîngă ce a reflectat presa, am trimis şi o scrisoare dlui director Hadji-Culea, precum şi Consiliului de Administraţie. Nu cred că tăcerea e o soluţie.

Am spus în numărul trecut că acţiunea NATO (care este percepută predominant - şi pe bună dreptate - ca o acţiune a Washingtonului) va avea drept efect „secundar", dar teribil de important, o creştere împovărătoare a sentimentelor anti-americane şi anti-occidentale în genere.

Sunt cam de-un leat cu Andrei Pleşu. Aparţin deci aceleiaşi „generaţii", care a nutrit un cult, lucid şi bine întemeiat ideologic, pentru spiritul şi valorile vertebrale ale Vestului: adevăr, democraţie, libertate, toleranţă, economie liberă. Numai că eu fac parte din acea „secţiune" a generaţiei care a considerat la fel de stupidă şi blamabilă şi intrarea americanilor în Vietnam şi pe cea a ruşilor în Afganistan. Nu m-am înşelat: americanii înşişi au ajuns în cele din urmă la această concluzie, pe care gînditori de marcă au intuit-o din capul locului. E de ajuns să citeşti paginile excepţionale scrise de Hannah Arendt (o femeie care a fost cel mai important filosof al politicului, alături poate de Francois Furet, din ultimii 50 de ani, autoarea monumentalei lucrări Originile totalitarismului) în studiul Minciuna în politică¹, studiu care porneşte de la Documentele Pentagonului (denumire sub care sunt cunoscute cele 47 de tomuri ale Istoriei procesului de luare a deciziei privitoare la politica SUA faţă de Vietnam, scrise în '68 şi publicate de The New York Times în '71). Ea vorbeşte de minciunile propagandistice (a veghea ca poporul din Vietnam să poată să-şi hotărască viitorul'; „a preveni un colaps al moralului naţional" - p. 21) şi de motivaţiile vanitos-cinice („a proteja imaginea omnipotenţei, a «conducerii noastre mondiale»“, „a demonstra voinţa şi capacitatea SUA de a-şi impune poziţia pe plan internaţional“; „a ne comporta ca cea mai mare putere mondială" - p. 23) cu care erau îmbrobodiţi Congresul şi opinia publică, şi - cît de potrivit pentru ceea ce se întîmplă azi! - e uimită de ,,faptul că nici unul dintre ei (susţinătorii războiului din Vietnam) nu a sesizat că lumea putea să se sperie de prietenia americanilor... atunci cînd i se scotea în evidenţă şi era îndemnată să contemple pînă unde erau gata să meargă SUA" (p. 25). Hannah Arendt deplînge şi perversa „strategie a provocării" care consta în (citat din Documentele Pentagonului): „încercări de provocare a Vietnamului de a întreprinde iniţiative care să justifice o campanie aeriană sistematică a SUA" (p. 28).

Asemănările nu se opresc aici. Hannah Arendt tratează cu amară ironie (p. 31) convingerea autorităţilor americane „că bombardamentele puteau să «înfrîngă încăpăţînarea» Vietnamului" (p.31), ca şi surzenia Casei Albe fală de critici aspre venite chiar dinspre înalte oficialităţi militare („această inevitabilă impresie de împotmolire, de perseverenţă în greşeală, este cea care a dus în ţară la convingerea susţinută unanim şi ferm că «elita conducătoare s-a smintit»" p. 33). Bombardamentele de azi din Iugoslavia, inclusiv în Sfintele Zile de Paşti şi împotriva rugăminţii venite de la însuşi Papa, nu fac decît să catalizeze maximal solidaritatea naţională sîrbă, pe deasupra oricăror opţiuni partinice.

Şi alte asemănări, pe care le descopăr citind o autoritate incontestabilă cum e Hannah Arendt, mă fac să cred că n-am greşit în numărul trecut cînd avertizam că NATO nu va izbuti decît crearea unui „Vietnam balcanic". În studiul din care extrag esenţialul pentru cititorii Jurnalului naţional, Hannah Arendt apreciază că „eşecul dezastruos al politicii americane în cea ce priveşte intervenţia armată nu s-a datorat în fapt unei împotmoliri..., ci ignorării deliberate şi obstinate a tuturor realităţilor de ordin istoric, politic şi geografic" (p.37). Similitudinea cu ceea ce se petrece şi se va petrece în Iugoslavia constă în aceea că eşecul s-a produs „oricît de bine a fost organizat, vorba lui Dean Rusk, acel «maraton al campaniilor de informare»“ (p.36). Înşelătoria mediatică a jucat şi joacă azi un rol şi mai mare decît în anii '60. După cum şi lovirea şelei (de către americani) ca să priceapă iapa („există istorici care susţin că Truman a luat decizia de a arunca bomba asupra Hiroşimei, epocală crimă de război, cu scopul de a-i speria pe ruşi şi a-i scoate din Europa de Est - rezultatul fiind cel pe care-l ştim“ p. 49) e o strategie ce poate fi recunoscută şi în 1999.

Atît dl Clinton, cît şi dl Solana ar trebui să cadă pe gînduri şi asupra unor rînduri din alt studiu scris de aceeaşi Hannah Arendt, intitulat Despre violenţă.¹ Le reproduc, deşi nu sunt convins că „Jurnalul naţional" pătrunde în Biroul Oval: „Observăm cum o formă de «naţionalism» etnic ajunge să constituie o primejdie de dizolvare pentru cele mai vecbi şi mai stabile state-naţiuni" (p. 186). În acest sens, Hannah Arendt constată existenţa în lume a unei noi forme de naţionalism, „considerat ca un indiciu al sporirii, la scară mondială, a indignării faţă de grandoarea afişată ostentativ de marile puteri" (id.). Oricum, pînă la indignare, românul mediu va avea, din păcate, cel puţin trei motive, situate pe paliere diferite, de a privi Vestul cu mai puţină simpatie: 1) percepţia vizuală şi auditivă tot mai agresată de imageria hollywoodiană şi jargonul coca-colizat; 2) lentoarea şi condiţionările uneori stînjenitoare ale ajutorului economic; 3) aroganţa politică şi desconsiderarea organismelor internaţionale.

În concluzia articolului meu, voi cita tot din Hannah Arendt (Despre violenţă): „Violenţa nu susţine interese, nu este în stare să orienteze mersul istoriei, să apere progresul sau reacţiunea. . . Ca oricare altă acţiune, practica violenţei schimbă lumea, dar este foarte probabil că o atare schimbare este calea spre o lume mai violentă" (pp. 180, 182).

______________________
1 Cititorul îl poate afla în versiunea românească, datorată lui Ion Dur şi D.I. Cenuşer, în volumul Crizele republicii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, la care şi fac trimiterile din paranteze.

D-lor preşedinţi, onorat auditoriu, mulţumesc pentru cele 3 minute primite, mă voi incadra în ele, dar nu pot să nu-mi exprim surprinderea că unii dintre noi sunt mai independenţi ca alţii**. Şi intru în subiect.

Convingerea mea, pe care am mai exprimat-o, este că NATO nu a găsit soluţia bună pentru ceea ce se întîmpla în Kosovo – dimpotrivă, a găsit o soluţie pe care am calificat-o şi o calific şi azi ca pe o procedură absurdă, o gafă tragică, o gafă istorică. NU prin această zdrobire a lugoslaviei se vor rezolva problemele şi netrebniciile interetnice din Kosovo. Căci ceea ce se distruge e IUGOSLAVIA, nu "regimul Miloşevici": bombele nu cad pe abstracţia numită "regim", ci pe case, blocuri, spitale, şcoli, poduri, fabrici şi mai ales pe oameni în carne şi oase, nevinovaţi, sîrbi sau albanezi. Din nefericire, NATO a ales o metodă care seamănă cu un proverb al nostru întors pe dos. NATO bate iapa ca să priceapă şaua: omoară fiinţe fără vină, ca să priceapă Miloşevici. Şi încă un clişeu care mă revoltă profund: se tot spune că astfel se salvgardează VALORILE OCCIDENTULUI... Respect din toate puterile minţii mele aceste valori (ideea de libertate, democraţie, toleranţă, inteligenţă, spirit critic), le respect fără nici o rezervă, dar vin şi spun limpede că valorile Occidentului, în sensul spiritual al expresiei, nu s-au născut şi nu sălăşluiesc în cazărmile NATO. Să nu confundăm Cartierul General al NATO cu Oxfordul sau cu Harvardul. Javier Solana nu e Cervantes, iar Wesley Clark nu e Hegel! Dar nu aceasta ne ustură pe noi azi. Din păcate, suntem în faţa unei dileme, în sensul profund al cuvîntului, adică o problemă cu două soluţii, ambele, în mod egal, rele. Oricum vom face nu va fi bine cu adevărat. Dacă răspundem cu NU, NATO nu va fi foarte stingherită de refuzul nostru, va continua bombardarea lugoslaviei, iar nouă ni se va putea reproşa oricînd că am periclitat apropierea României de lumea căreia vrem să-i aparţinem. Dacă răspundem cu DA, ne încărcăm conştiinţa cu încălcarea grosolană a unui tratat de amiciţie şi cu complicitatea la un act de violenţă aberantă. Prin prisma strict pragmatică a interesului nostru naţional, s-ar părea că al doilea răspuns, cel cu DA, ar fi mai favorabil viitorului nostru. Ca să-l alegem pe acesta, cu toată marea mîhnire şi strîngere de inimă pe care o implică, ar trebui să avem măcar nişte semne palpabile - subliniez: palpabile - de certitudine. Să primim asigurări ferme şi scrise că: 1) NATO garantează integritatea teritorială şi suveranitatea deplină a României, că 2) vom căpăta despăgubiri pentru daunele pe care ni le-a provocat intervenţia NATO în lugoslavia, şi 3) că Occidentul se angajează să sprijine material refacerea zonei, prin ceva similar "planului Marshall".

Dacă aceste trei puncte nu sunt incluse fără echivoc în Declaraţia Parlamentului, iar dacă vor fi, pînă nu avem răspunsuri scrise, este nedemn din partea noastră să spunem DA, căci vom fi priviţi cu dispreţ de opinia publică. În aceste condiţii, eu nu voi putea vota "pentru".

Vă mulţumesc pentru atenţie.
_____________________

** Făceam aluzie la faptul că, înainte de a se da cuvîntul "independenţilor" V.Vosganian, G.Pruteanu, V.Cataramă - alţi parlamentari, tot "independenţi" din punctul de vedere al Regulamentelor celor două Camere, beneficiaseră de un timp de exprimare mult mai larg.

Asta am spus, iar de votat am votat "abţinere". (A nu se confunda această opţiune cu "abţinerea de la vot", care înseamă a nu vota deloc, adică a nu ridica mîna la nici una din cele 3 variante - "da", "nu", "abţinere" -, sau a părăsi, pur şi simplu, sala).

Dacă aveam mai mult timp, aş fi amintit versul lui Corneille, din Cidul, Il: "A vaincre sans péril, on triomphe sans gloire" (A învinge fără primejdie înseamnă a triumfa fără glorie), precum şi, cu gîndul mai ales la bombardamentele de Paşti şi la cele asupra Televiziunii din Belgrad, scena finală din Ucigaş fără simbrie a lui Eugen Ionescu, în care Bérenger opune ferocităţii oarbe argumentele raţiunii ("D-ta ucizi fără rost, în cazul ăsta, te rog, fără rost, te implor, da, opreşte-te... D-ta ucizi de pomană, cruţă-i de pomană. Lasă oamenii în pace, să trăiască în prostie, lasă-i pe toţi, şi pe poliţişti, şi pe... Făgăduieşte-mi, opreşte-te măcar o lună... te implor, o săptămînă, patruzeci şi opt de ore, ca să putem respira... Vrei, nu-i aşa...? O, ce slabă e forţa mea în faţa acestei hotărîri de gheaţă, în faţa cruzimii tale nemiloase!... împotriva energiei fără margini a îndărătniciei tale!" - trad. de Marcel Aderca, EPLU, 1968) şi aş fi menţionat şi frumoasa formulă care rezumă poziţia Franţei lui Descartes faţă de NATO: "aliaţi, dar nu aliniaţi".

În legătură cu grozăviile apocaliptice din Iugoslavia, circulă zgomotos, de-o vreme, cîteva dişee. Le investighez sumar.

Expresia, lansată de oficialii NATO şi preluată servil de nume sonore din vîrful României, e de-a dreptul cinică. Colaterale sunt „pagubele", „efectele", „incidenteIe". Ca şi cum bombardamentele, de zi şi noapte, ar fi un fel de operaţiune arhi-igienică şi super-fină, un soi de „furt al ouălor de sub cloşcă fără ca ea să simtă". Dar tehnica, bat-o vina!, îţi mai joacă feste, vorba.lui Pristanda: „poate una-două, vîntul.. .!" aşa că mai pică o rachetă pe un autobuz sau tren plin şi-l transformă colateral într-un terci de metal şi carne omenească, alta pe un cartier şi împrăştie colateral creieri, mîini, picioare; colateral mai prefacem şi nişte jurnalişti, din Televiziunea Sîrbă, în tocătură cu moloz şi cărămizi; un convoi de refugiaţi albanezi e făcut zob colateral... şi aşa mai departe, conform unei Noi Ordini Filosofice a lumii, în care chintale de sînge nevinovat, de-al cetăţenilor civili, vărsat din pura prostie a bombelor, sunt ceva "colateral". Dicţionarul de neologisme defineşte cuvîntul „colateral" prin quasi-sinonimele „lăturalnic", „secundar". Calculul NATO sună, probabil, aşa: „Trebuie să lichidăm obiectivul acela. S-ar putea să moară 20 de civili. Riscăm". Zis şi făcut. Bomba cade. Ăia mor. Se adaugă celor 1000 de pînă acum. NATO şi Cotroceniul le zic „colaterali". Eu întreb: cît valorează, în această mentalitate, o viaţă de om? De la cîţi civili încolo ar ezita comandanţii NATO? 5 duzini, 10 duzini, 100 de duzini? Poate că un citat din Biblie (valabilă şi dincolo şi dincoace de Iinia Huntington) e potrivit aici: „«Nu se poate ca Tu să faci una ca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără de lege! (. . .) Departe de Tine una ca asta! Judecătorul a tot pămîntul va face, oare, nedreptate?» Zis-a Domnul: «De se vor găsi în cetatea Sodomei cincizeci de drepţi, voi cruţa pentru ei toată cetatea şi tot locul acela» (. . .) «- Dar de se vor găsi acolo numai treizeci de drepţi?» Zis-a Domnul: «Nu o voi pierde de voi găsi acolo treizeci» (…) «-Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi?» lar Domnul i-a zis: «Pentru cei zece nu o voi pierde»" (Facerea, 18, 25-32).

Intelectuali de cea mai bună calitate au preluat disciplinaţi acest slogan şi-l vîntură vijelios, făcîndu-se că nu văd că avem de-a face aici cu o perfectă şi tipică logică a sancţionării ostaticilor. Pedepsim la-ntîmplare nişte inocenţi, pentru culpa cuiva pe care ni s-a pus pata. E vinovat Slobodan, dar bomba o pulverizează pe Iovanka şi îl zdrobeşte pe Dragoliub, care nici măcar complici nu-i sunt lui Slobodan, ba poate chiar i-au fost inamici! Logica acţiunii NATO se subsumează fatalmente logicii terorismului: distrugem bunurile tuturor şi omorîm nevinovaţi ca să cedeze vinovatul. . .

Guri şi condeie mai mult sau mai puţin ilustre au tot folosit, spre a justifica „intervenţia" NATO, această personificare/parabolă: „Dacă un soţ îşi bate bestial nevasta, nu sărim s-o ajutăm?" - Ba da!, zic eu. Sunt gata chiar să sparg şi uşa sau să intru pe fereastră, ca s-o scap de nemernic! Dar NATO face cu totul altfel: anunţînd că vrea binele oropsitei neveste, NATO bombardează tot blocul respectiv, cu toţi locatarii acasă, şi, părîndu-ise că „soţul" nu s-a cuminţit; bombardează tot cartierul şi riscă să inflameze întreg oraşul..

Altă tîmpenie, ca s-o spun pe şleau. Adică, dacă nu-mi place Hussserl, înseamnă că-l ador pe Jdanov. Am obiecţii la Hobsbawm - sunt demascat ca fan al lui Cernîşevski! Am rezerve Ia Huntington - e clar că mor după Jirinovski! Încă o dată: ce simplificare mîrşavă şi prostească! Ca şi cum NATO ar fi infailibil, ca Mîntuitorul, ca şi cum actele Alianţei ar fi fapt divin, care cere prosternare. Ca şi cum nu poţi să înclini organic, dar lucid şi critic, spre NATO, admirînd adîncimile poporului rus şi respingînd imperialismul sovieto-panslavist. Ca şi cum NAT0 ar fi o brută mai totalitară ca Stalin, unde nu se admite adeziune cu delimitări şi nuanţe, Doamne fereşte, acolo funcţionează paroxistic principiul „Cine nu e mie-n mie cu noi, e împotriva noastră şi nu-l mai punem primul pe lista analfabetică!"

După diferite sondaje recente, între 76 şi 85 la sută dintre români dezaprobă agresiunea NATO în Iugoslavia. Ei, bine, cuvîntul la modă acum, apropo de această inaderenţă, este „emoţional". Poporul român, colateral de felul său, a judecat „emoţional", auzim mereu. Or, în materie de ucidere a oamenilor nevinovaţi, doctrina NATO nu îngăduie emoţia. Conducerea României s-a grăbit, mai mult decît Bulgaria, să spună „da", zelos şi ieftin, la tot ce a vrut NATO, în divorţ vădit cu voinţa populară: Pe considerentul că poporul e „emoţional''. Opusul lui „emoţional" e „raţional". E raţional să îndoliezi mii de famiiu fără vină, e raţional să faci chisăliţă o ţară şi aşa săracă, e raţional să aneantizezi televiziuni, spitale, biserici, poduri - să te îndoieşti de noima acestora e „emoţional". Oh, bietul Descartes!

Jurnalul naţional, 10 mai 1999.
Textul a fost trimis, în cadrul dreptului la replică, revistei 22, care însă a refuzat să-l publice (v. Nota finală).
Condensat la maximum, esenţialul din acest text a fost difuzat şi ca un Comunicat de presă
(cu titlul Radicalismul feroce al d-lui Gabriel Andreeescu) în ziua de 6 mai 1999.

            Dl Gabriel Andreescu, în care vedeam, cîndva, un umanist, este azi (prin editorialul din pagina 1 a revistei 22, nr.18/4 mai '99) un belicos feroce, animat pînă la fanatism de o interpretare oarbă a unui soi de „lege a Talionului", conform căreia, dacă Miloşevici oropseşte nişte oameni în Kosovo, NATO trebuie să omoare alţi oameni (cu totul nevinovaţi), în Novi Sad, în Belgrad sau oriunde poate. Este o logică a terorismului barbar. Nu pot pune decît pe seama misterelor impenetrabile ale naturii umane faptul că intelectuali de cea mai bună condiţie admit ideea de a stopa o violenţă prin practicarea altei violenţe, de sute de ori mai dure şi mai nocive. Dacă Miloşevici face netrebnicii în Kosovo, trebuie oprite strict aceste netrebnicii; altminteri, e ca şi cum Poliţia, nereuşind să prindă un bandit, îi măcelăreşte familia, vecinii, şi, „din greşeală”, şi pe vecinii vecinilor. Nu sunt „pro-sîrb” şi cu atît mai puţin „pro-Miloşevici”: sunt pentru o logică a vieţii şi a justiţiei. Spre deosebire de dl Andreescu, socot că un singur copil, care moare ucis de o rachetă a NATO, este un scandal în ordinea lumii, şi el lasă, pe strălucitoarea emblemă a valorilor spirituale şi democratice emanate de tradiţiile Occidentului, o pată de sînge greu de şters.
           În acest sens, departe de a fi “anti-occidental”, cum mă etichetează făţarnic dl Andreescu, sunt un vechi filo-occidental, care se luptă cu orice tinde să compromită imaginea Occidentului în ochii compatrioţilor mei.
           Ca intelectual român, un anume pasaj din textul dlui Andreescu (care mă şi viza direct) m-a alarmat în mod deosebit. Iată-l: “«Bătălia pentru Serbia a prins în năvodul său toate forţele a căror marginalizare va fi obligatorie în viitor, dacă vrem să dăm o şansă intereselor naţionale: PDSR, PRM şi PUNR, cele trei partide care au militat pentru respingerea cererii de survol al avioanelor NATO; BOR şi presa - forţe politice majore -, ultima avînd în frunte «Adevărul», «Cotidianul», «Jurnalul Naţional», «Naţional», ANTENA 1, Tele 7 abc şi alte cîteva; mai multe persoane cu vizibilitate în viaţa publică:(. . .) George Pruteanu (...). Acestor forţe nu le-a păsat că (. . .) bravada sîrbilor este specifică oricărei populaţii rinocerizate. . . .”
            Mă simt dator să atrag atenţia asupra ideilor de-a dreptul grotesc-totalitare din pasajul citat. Dl Andreescu crede că „e obligatorie marginalizarea" (de către cine?!) a unui partid (PDSR) care are adeziunea unei treimi din electorat şi care, probabil, va cîştiga alegerile viitoare. Dl Andreescu crede că „e obligatorie marginalizarea" Bisericii Ortodoxe Române; stupefiat, nu mai pot decît să întreb: şi înlocuirea ei cu ce? Ştie dl Andreescu că 4 din 5 români sunt ortodocşi? Ce facem cu ei, unde îi „marginalizăm“? Dl Andreescu mai crede că „e obligatorie marginalizarea” presei pur şi simplu, în frunte cu „Adevărul", „Cotidianul"; „Jurnalul Naţional", „Naţional", ANTENA 1, Tele 7abc, dar şi altele cîteva. Cu aceeaşi perplexitate sofocată zic doar: cine va executa această „marginalizare”? Are dl Andreescu pregătiţi un Ignaţiu de Loyola o Inchiziţie, un Torquemada, un, Beria? Pe lîngă aberaţiile cam staIiniste de mai sus, faptul că pe „lista lui Andreescu”, a elementelor care trebuie neapărat marginalizate, se află şi nişte persoane anume (în genere, oameni de carte), printre care şi eu, e un fleac, un fel de „pagubă colaterală”: la hecatomba pe care o preconizează dl Andreescu, în care vor ajunge pradă ghenei şi Gheenei întreaga Biserică Ortodoxă, vîrfurile presei româneşti şi o treime dintre votanţii din ţară, ce mai contează cîţiva cărturari?!
         Ţinînd cont că aidoma entităţilor menţionate gîndeşte 80 la sută din populaţia României, rezultă logic că şi aceste 4/5 dintre români trebuie cumva să intre în „marginalizare". Dl Andreescu nu o spune explicit apropo de ai noştri. Ideea îi scapă, însă, în legătură cu sîrbii: rezistenţa lor, cu umor şi bărbăţie, sub măcelul NATO, n-ar fi decît „o bravadă”, şi anume una „specifică oricărei populaţii rinocerizate". Poporul sîrb, deci, nu e bun - dl Andreescu vrea alt popor sîrb. De la Eugen Ionescu încoace, „rinocerizat” înseamnă „abrutizat”, „imbecilizat întru violenţă”. Aşadar, spune dl Andreescu, poporul sîrb e un popor îndobitocit, care trebuie marginalizat fără milă cu bombe în cap 24 de ore din 24 pînă cînd, pe imensul cimitir de sîrbi şi albanezi (mai nou, şi chinezi) care va fi Iugoslavia, se va preumbla în inspecţie fantoma valorilor democratice...
          Lăsînd orice figură de stil la o parte, îmi exprim adînca indignare faţă de viziunea de un dogmatism sinistru şi sîngeros a dlui Andreescu.

NOTĂ. Acest articol a fost trimis revistei 22, cu solicitarea de a fi publicat în virtutea dreptului la replică. În mod şocant, încălcîndu-se uzanţe deontologice elementare, revista 22 a refuzat publicarea, cu „motivaţia“: „1. El nu reprezintă un adevărat drept la replică, ci unul de opinie; 2. Stilul său agresiv nu corespunde standardelor Revistei 22". Am de spus următoarele: a) evident că textul nu e un „drept“, ci o replică; b) nu se înţelege ce înseamnă „ci unul de opinie": un drept de opinie?!; c) textul meu era o replică, şi aveam dreptul la publicarea ei, conform normelor de morală gazetărească, de vreme ce în articolul din 22 fusesem menţiontat nominal într-o afirmaţie care mă vexa; d) cititorul va aprecia dacă stilul acestui text este „agresiv"; e) invocarea standardelor „Revistei 22" (de ce cu majuscule?) e abuzivă: o replică nu e o colaborare, se publică aşa cum e, chiar dacă nu-ţi place, conform dreptului inalienabil al celui ofensat de a răspunde; f) acest tip de reacţie a revistei 22 e întristător şi dezamăgitor.

Voi scrie iar despre Iugoslavia. Nu am nici un interes personal (nici material, nici intelectual, nici moral) în poziţia pe care am adoptat-o faţă de nenorocirea care se întîmplă acolo. Dimpotrivă: această poziţie m-a pus într-o situaţie de “adversitate” cu oamenii din aceeaşi tagmă cu mine, la care ţin şi a căror inteligenţă o preţuiesc. Nu am vizitat niciodată Iugoslavia. Nu am prieteni sîrbi. Nu-mi plac şovinismul şi intoleranţa etnică. Dar, oricît analizez şi oricum privesc ceea ce se petrece acolo, nu pot califica acţiunea NATO decît (aşa cum am spus din prima zi) ca pe o imensă eroare tragică, bazată, în multe aspecte, pe minciună. Pe o minciună mare, divizată ad-hoc în minciuni mai mici. Iată-le pe cele principale, aşa cum le văd eu:

În toate declaraţiile lor, oficiali ai NATO sau lideri ai ţărilor participante la această agresiune repetă pînă la saturaţie fraze de genul: „Nu avem nimic cu poporul sîrb, iubim poporul sîrb...! Noi vrem să distrugem regimul Miloşevici...!" Astea sunt doar gogoriţe de uz agitatoric ieftin. Dacă NATO avea ce avea doar cu Miloşevici, atunci organiza (cum au făcut evreii cu Eichmann) capturarea lui şi basta. Sau punea la cale un asasinat. Era mai ieftin şi pentru sîrbi şi pentru NATO. (Să nu mi se spună că sunt cinic: era preferabil să fie asasinat un singur om, decît să fie asasinaţi, cum s-a-ntîmplat şi continuă să se întîmple, mii de oameni, femei, copii, bătrîni). Dacă NATO voia să lichideze doar regimul Miloşevici, atunci se bătea cu ceea ce întruchipează strict conţinutul acelei sintagme: armata, spionajul, armamentul etc. Dar nu a fost şi nu e deloc aşa. NATO distruge lucruri care nu sunt nici exclusiv ale lui Miloşevici, nici exclusiv ale „regimului său": locuinţe, spitale, sedii de televiziune, poduri, biserici, uzine, şcoli, grădiniţe, rafinării, pieţe, ambasade, fabrici, drumuri, automobile. Adică bunuri care asigură viaţa cotidiană a întregului popor sîrb, nu doar a persoanelor implicate în „regimul" Miloşevici. NAT0 face rău nu lui Miloşevici (şi „regimului" său), ci poporului sîrb pur şi simplu. Mii de oameni care n-au nimic a face cu Miloşevici trăiesc acum din expediente, fiindcă bombele NATO le-a distrus locurile de muncă. Mii de oameni cărora Miloşevici le poate fi indiferent duc o viaţă de calvar, fără lumină electrică, fără apă, terorizaţi zi şi noapte de moartea din cer, cu semnătură americană. Si, mai ales, mii de oameni care nu au nici o treabă cu Miloşevici sunt îndoliaţi. Pretextînd că ea combate “regimul Miloşevici”, NATO a distrus şi ceea ce e în veci iremediabil: vieţi omeneşti nevinovate. Dacă regimul Miloşevici e ticalos, să fie pedepsiţi (dar NU fără judecată) cei care slujesc acest regim. Însă uciderea oricărui om care n-are o legătură directă cu instituţiile regimului e o crimă barbară, o batjocorire a ordinii morale în lume:

Catastrofa umanitară era, la începutul războiului “NATO contra Serbia”, la nivel de cîteva zeci de mii de refugiaţi. Acum numărul acestora se apropie de un milion. Nenumărate mărturii atestă că cei mai mulţi fug din Kosovo din cauza bombardamentelor. NATO n-a prevenit nici o catastrofă, ci a creat una.

Miloşevici a fost ales prin vot democratic, necontestat de nimeni, de mai multe ori la rînd. În ţara pe care o conduce el, în conformitate cu o Constituţie, funcţionează mai multe partide, iar partidul său este minoritar în Parlament. Nu există deţinuţi politici (a constatat şi Regis Debray). Poporul este copleşitor solidar cu Miloşevici, iar cei care totuşi au ceva de criticat nu păţesc nimic. Toate acestea nu sunt elemente ale portretului unui dictator tipic; noi, românii, ştim bine ce înseamnă asta.

E foarte plauzibil să fie aşa într-o mare măsură, dar nu trebuie uitat că extrem de mulţi cetăţeni iugoslavi de etnie albaneză din Kosovo sunt şi agresori, în cadrul unor forţe teroriste de secesiune. Lucrul e sesizat şi de celebrul Samuel P. Huntington, în cartea sa Ciocnirea civilizaţiilor: „Situaţia sîrbilor din Kosovo a avut ecou pretutindeni în Serbia şi a generat în 1986 o declaraţie semnată de 200 de intelectuali sîrbi marcanti, figuri politice, lideri reIigioşi şi ofiţeri din armată, inclusiv editorii ziarului liberal de opoziţie Praxis, care cereau ca guvernul să ia măsuri riguroase pentru a opri genocidul sîrbilor din Kosovo. (...) Potrivit unui observator străin ce-i simpatiza pe albanezi «în timpul anilor '8o, albanezii naţionalişti au fost responsabili pentru un număr de atacuri violente asupra sîrbilor şi pentru distrugerea unor proprietăţi sîrbe»" (Ed. Antet, f.a., p. 389). Mă întreb: dacă la noi, lipovenii, să spunem, şi-ar proclama cu arma în mînă „statul independent al Deltei", n-am trimite armata să facă ordine?

În ciuda acestei perdele de fum, propagandistice, NATO e într-un cerc vicios: Dacă „nu e război’’ , atunci fiecare civil ucis e victima unui asasinat, pentru care făptaşii ar trebui identificaţi şi condamnaţi. Dacă este război, atunci măcelărirea sistematică a civililor e crimă de război, pentru care militarii împricinaţi trebuie să răspundă. În ambele interpretări posibile, ideea profundă de justiţie este, în anul de graţie 1999, terfelită cu bestialitate.

Stimaţi prieteni,

Din prima zi cînd au căzut bombele NATO asupra teritoriului Republicii Federative Iugoslavia, am fost profund surprins şi indignat de această monstruozitate fără precedent şi fără rost. Din acel moment, mi-am manifestat atitudinea de categorică respingere a acestui act de sinistră violenţă, prin toate mijloacele care mi-au stat la îndemînă: tribuna Parlamentului României (ca senator independent), emisiuni de radio şi de televiziune la care am fost invitat, interviuri şi articole în ziare. Vreau să ştiţi că, din 29 martie 1999 şi pînă la încetarea bombardamentelor, rubrica mea din fiecare luni din ziarul Jurnalul naţional a fost consacrată, fără excepţie, situaţiei tragice pe care aviaţia NATO o crea în Iugoslavia. Am socotit că fiecare fiinţă nevinovată ucisă de bombe în Iugoslavia reprezintă un imens scandal moral. NATO şi America au pierdut din prestigiul lor prin acest război nedeclarat şi unilateral. La rîndul ei, a pierdut şi Europa, atît în planul credibilităţii pactelor internaţionale, cît şi în cel al stabilităţii. Rezultatul concret al celor 11 săptămîni de coşmar nu e decît o stare de cruntă nesiguranţă pentru sîrbii din Kosovo, care se văd alungaţi, sub ochii forţelor "pacificatoare", de pe pămîntul şi din casele lor, ceea ce este inadmisibil.

Sunt convins că poporul sîrb, care a dat un exemplu extraordinar de bărbăţie, de stăpînire de sine, de spirit de sacrificiu, va găsi forţa de a trece prin noile încercări la care este supus. Ţara îi este în mare măsură distrusă, iar "pacea" e aproape la fel de grea ca războiul. Dar nu mă îndoiesc că, fără să se plîngă şi fără să "cerşească" nimic nimănui, sîrbii vor birui greutăţile păcii, aşa cum, păstrîndu-şi umorul, le-au biruit pe cele ale războiului.

Partidul şi partida (Atitudini politice), Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2000, 172 pp.

Coperta
aparţine autorului
şi reprezintă
o prelucrare a imaginii Senatului României (fostul Comitet Central
al P.C.R.).