PARTIDUL ŞI PARTIDA¹

SUMAR
(Texte referitoare la "mineriada" din 1999)

a

(...)

"MINERIADA" FONICĂ

(Cuvînt în şedinţa comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor)

 22 ianuarie 1999, plenul reunit al Senatului şi Camerei Deputaţilor.

            Stimaţi colegi, în ziua de luni, 18 ianuarie, am dat publicităţii (adică principalelor agenţii de presă şi, direct, principalelor cotidiane centrale şi cîtorva din provincie) următorul comunicat, în care concentram punctul meu de vedere înainte (subliniez: ÎNAINTE) de derularea oricăror ostilităţi. Comunicatul suna astfel:         

            După părerea mea, Guvernul a luat-o pe o pistă greşită în rezolvarea conflictului din Valea Jiului. Toată desfăşurarea de forţe, de un caraghioslîc trist uneori, amintind de obstacolele din basmele româneşti, e absolut inutilă. Guvernul s-a angajat într-un "război" - şi rău a făcut. Dacă va fi "război", îl va pierde, din simplul motiv că nu are voie şi nici temei să lupte. Moralmente, disperarea minerilor e superioară argumentelor Executivului, exprimate prin pietroaie, gîlme de nisip şi urîte şicanări asfixiante din elicoptere. Ceea ce trebuie să aşeze Radu Vasile în faţa minerilor e inteligenţă, raţiune, diplomaţie, bună-voinţă, dragoste de om şi o ţîră de viitor pentru ei. NU jandarmi şi scuturi, pentru că, una din două: ori, ferească Dumnezeu, se va lăsa cu bătaie şi sînge, şi atunci Guvernul e pierdut şi ţara în haos; ori minerii vor trece ca prin brînză, şi atunci ajungem la ce spuneam la început: mascaradă belicoasă fără sens.
            În locul primului-ministru, aş sta la discuţii cu minerii zi şi noapte, chiar şi acolo unde sunt acum. Nu e loc de ţîfne şi nici de mizat pe blindate: acestor oameni li s-a luat viaţa de sub picioare, nu e un meci "Dinamo"-"Jiul"! (Bucureşti, 18 ian. 1999).

            Iată că, în al 14-lea ceas, premierul se duce acolo unde trebuia să fie încă de acum o săptămînă! Tîrziu, condamnabil de tîrziu! Nu pot ignora adevărul că: minerii au plecat spre Bucureşti pentru că nu s-a dus Bucureştiul la ei! Şi nu e prima oară, în istoria post-’89, cînd se face greşeala asta! Dacă la Petroşani, dacă în defileu, dacă la Tîrgu-Jiu, dacă la Costeşti se afla în faţa minerilor Radu Vasile şi NU trupe cu bastoane şi grenade asfixiante - televiziunile lumii n-ar fi avut de transmis decît imagini plicticoase cu o masă la care se stă de vorbă, nu secvenţele acelea oribile, de ev mediu, de un senzaţional ruşinos pentru noi toţi. Cine trimite bastoane, în loc de argumente, înseamnă că acceptă cu inconştienţă starea de "război", de cotonogeală generală, în care situaţia se pierde fatalmente de sub control, la război ca la război, şi orice nenorocire e posibilă. Trimiţînd bastoane în loc să-l trimită pe primul-ministru, Executivul era dator să prevadă consecinţele: bastoanele crapă ţestele, nu le luminează; bastoanele împing oamenii în spital sau la morgă, nu la masa verde. Aroganţa, încăpăţînarea şi incompetenţa diplomatică au produs aceste efecte dezastruoase. În esenţă, lipsa de omenie profundă. Zeci de ore de discuţie ERAU MAI BUNE decît să curgă o singură picătură de sînge al jandarmilor, al poliţiştilor sau al minerilor. Mai bine să fi LEŞINAT de oboseală la masa de discuţii primul ministru şi echipa sa, decît să avem săteni, mineri şi oameni în uniformă cu capetele sparte. Cine înlocuieşte diplomaţia cu războiul, e culpabil de sîngele vărsat şi de pagubele produse, imediat şi pe termen lung. Şi decît să facem "reforma" cu tancurile, mai bine lipsă! Nu oamenii sunt pentru reformă, ci reforma pentru oameni! O viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cît o viaţă (Malraux). Decît să se încaiere români cu români, prefer să pierdem bani. Pacea socială şi reputaţia noastră de ţară civilizată costă infinit mai mult decît blestematele alea de miliarde.

            Chiar şi acum se greşeşte! Aud că se fîţîie tancuri pe la Rîmnicu-Vîlcea. Nu e corect. Să-i înfrîngi pe mineri cu armata e uşor. Dar datoria unui guvern responsabil e să-i liniştească pe acei oameni, să le dea o certitudine, cît de mică, a zilei de mîine, nu să-i învingă milităreşte. Ar fi o victorie a la Pyrhus. Chiar acolo unde minerii NU au dreptate, nu cu mitraliera îi vom convinge. N-am auzit, în istorie, ca mitraliera să fi lămurit pe cineva. De ce să exhibăm blindate, cînd mai sunt de jucat atîtea cărţi ale raţiunii? A discutat Radu Vasile cu minerii? A discutat preşedintele? Tancurile trebuie scoase numai dacă s-au epuizat ABSOLUT toate soluţiile de dialog. Or, iarăşi, ca şi în ‘90, ca şi în ‘91, autorităţile au sărit peste multe etape. Dacă, după runde lungi de negocieri cu Radu Vasile şi, de ce nu?, şi cu suprema autoritate în stat, preşedintele Constantinescu (care, pentru a salva ce se poate salva, ar putea să meargă şi el acolo: datoria sa e să facă pace în ţară, nu păruială), dacă, după zile de discuţii cu aceştia, minerii sunt de rea-credinţă şi pleacă totuşi spre Bucureşti (lăsîndu-i în urmă pe preşedinte şi pe premier), atunci şi numai atunci sunt de acord cu orice soluţie de oprire a lor, pentru că n-ar mai fi dubii că se încearcă o lovitură de stat, dar şi în această ultimă situaţie, aş prefera o strategie de viclenie şi nu una sîngeroasă.

            În concluzie: nu vreau ca minerii să fie întreţinuţi de ceilalţi români, dar vreau (pentru că nu sunt proşti!) să fie convinşi de asta, nu să fie bătuţi. Guvernul care reuşeşte acest lucru e bun pentru ţară; cel care nu, nu!
 

*

            Pentru a citi cu voce tare acest text, îmi trebuie maximum 6 minute. Ca senator independent, aveam dreptul la 3 minute. D-l senator Nicolaescu îmi cedase timpul d-sale: total 6. Cu 3 primite de la PUNR şi încă 3 de la PDSR, beneficiam de 12 minute. Totuşi, după numai 3 minute, d-l Petre Roman m-a întrerupt, şicanîndu-mă apoi continuu pînă la sfîrşit. E firesc să fiu indignat, cînd într-o şedinţă care începe cu întîrziere de o oră, într-o şedinţă a cărei pauză, anunţată de 15 minute, se întinde alte 60 de minute, într-o şedinţă cu un subiect gravissim, sunt împiedicat să vorbesc 6 minute, deşi aveam 12, şi milioane de telespectatori sunt obligaţi să asiste la această hărţuială meschină şi nedreaptă.
            Trebuie să mai pomenesc un aspect, dezgustător, pe care telespectatorii nu l-au putut vedea şi nici auzi (din cauza microfoanelor unidirecţionale ale Televiziunii, care estompează aproape complet ceea ce este în spatele lor): după primele mele fraze, un mare număr de parlamentari ai Puterii au început să ţipe, să urle (unii veneau la tribună cu tot felul de glume proaste) şi, mai ales, să bată fără-ncetare cu palmele în pupitre, şi au ţinut-o aşa pînă la capăt, stîrnind un vacarm oribil, un fel de "mineriadă fonică". Chiar şi din partea opoziţiei, o astfel de manifestare "tribală" ar fi penibilă. Dar cînd ea vine de la cei care deţin puterea, denotă un primitivism catastrofal. Nu te poţi aştepta la nimic bun de la nişte parlamentari ai Puterii care nu-s în stare să asculte o opinie, diferită de a lor, fără să se comporte ca nişte cimpanzei dopaţi.

ÎN JURUL ŞI-N MIEZUL „MINERIADEI“

            Jurnalul naţional, 1 februarie 1999

            LOVITURĂ DE STAT? Minerii au strigat zile-ntregi că, dacă nu vine prim-ministrul acolo, pleacă ei la Bucureşti. Ce „lovitură de stat" e aceea „anunţată" cu mult înainte? Unde, în secolul 20, s-a mai dat o „lovitură de stat", pornindu-se pe jos cale de sute de km şi cu mîinile goale?

            PROIECT Cei care au decis să trimită la faţa locului NU pe primul-ministru să discute şi să calmeze lucrurile, ci poliţişti şi jandarmi, cu bastoane şi asfixiante, cum anume şi-au închipuit că se va desfăşura întîlnirea celor două „tabere"? Cum arăta „proiectul" lor? E foarte importantă această întrebare. Şi-au imaginat cumva că minerii, la vederea flăcăilor cu pricina, vor scoate un OH! de groază, unanim, şi vor face stînga-mprejur; luînd-o la sănătoasa înapoi, ca un ţînc în faţa unui bau-bau? Dacă şi-au făurit această iluzie, înseamnă că sunt periculos de proşti, pentru că habar n-au de psihologia mulţimilor înfierbîntate şi de cea a minerilor în special. Să analizăm cealaltă variantă. Să zicem că au presupus că Poliţia şi jandarmii vor fi feroce. Rezultă că s-au aşteptat (şi, deci, şi-au dorit) o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Iată de ce: scopul minerilor era doar să treacă, nu să-i nimicească pe cei din faţa lor. Astfel că, în timp ce 2-3.000 s-ar fi luptat la sînge cu cei 2-3.000 (să zicem) din faţa lor, ceilalţi i-ar fi putut ocoli, pe flancuri, nestînjeniţi. În ipoteza că forţele de ordine i-ar fi lăsat laţi pe „inamicii" lor direcţi, ar fi trebuit să se ia şi după cei care le depăşiseră şi să-i facă şi pe aceştia terci, pînă nu mai mişcă. Oricum am lua-o, proiectul apare ca unul demenţial, un adevărat măcel. Să preconizezi o încăierare a 15.000 de oameni cu alte mii înseamnă să nu ai pic de simţ al maselor, pic de simţ politic, să visezi în termeni de carnagiu.

            PREOŢI În ziua de miercuri, 20 ianuarie, am avut o convorbire telefonică cu PF Patriarh Teoctist, pe care l-am rugat să-şi folosească autoritatea pentru a obţine ca în faţa minerilor, dacă nu se duce cel pe eare-l aşteptau, măcar să meargă preoţi cu crucea în mînă, nu jandarmi cu bastoane. PF Patriarh era apropiat de acest gînd, a primit cu multă bunăvoinţă sugestia mea şi am constatat cu bucurie că i-a şi transpus în faptă esenţialul.

            PEDEAPSĂ? Dacă-i pedepsim pe mineri, atunci trebuie pedepsiţi, simetric, şi cei care i-au incitat şi i-au provocat. Pe ce temei oficial şi legal a fost respins, cu Poliţia, Miron Cosma de la negocierile din sediul Guvernului? Unde a fost tactul politic, atunci cînd s-au emis acele declaraţii arogante şi aţîţătoare („nu discutărn cu-n infractor", „cumpărăm cărbune din străinătate")? De ce, nici la ultima invitaţie, înainte ca minerii să se pună în mişcare, Radu Vasile nu s-a dus să-i liniştească? Cine a dat semnalul violenţei, trimiţînd în faţa unor manifestanţi cu mîinile goale, care nu atacaseră nimic şi pe nimeni, grenade asfixiante şi bastoane? Pedepsirea unilaterală va ţine ţara în crunte tulburări sociale.

            OPRIT... Am citit prin ziare că premierul „ar fi vrut să se ducă în Vale", dar „n-a fost lăsat". Ciudat! Cine, mă rog, e şeful său? Cine putea să-i interzică, cine putea să-l oprească? Cine oare?

            CONTRADICŢIE ŞI ACORD Bag seamă cu mulţumire că, deşi revista la care este editorialist are o poziţie violent contrară, Mircea Dinescu nu-şi dezminte bunul-simţ şi vede „greva muncitorească, transformată DE GUVERN (subl. mea, GP) în răzmeriţă naţională" (Academia Caţavencu, 26.I.'99) exact în aceiaşi termeni ca şi mine: „Dacă ar fi avut fler şi-ar fi ţîşnit din bîrlogul din Piaţa Victoriei mai devreme cu o săptămînă, negociind cu minerii la ei în ogradă, mireanul Radu Vasile şi-ar fi putut pune pe blazon imaginea vulpoiului mustăcios şi şiret" (id.). Taman asta am spus şi eu mereu: dacă Radu Vasile se ducea acolo de luni, penibilele şi dureroasele epopei de la Bumbeşti şi Costeşti n-ar mai fi existat. Minerilor trebuia să li se arate, pînă la capătulcapătului, CU VORBA ce-se-poate şi ce-nu-se-poate, nu CU GHIOAGA.

            RĂZBOI? Tot timpul s-a vorbit, de către minţile inflamate, în termeni de „război" (iată, de pildă, sintagme ale fostului, ministru de interne: „din punct de vedere militar a fost un eşec“, „au fost împuterniciţi cu operaţiunea militară“ etc. – Evenimentul zilei, 25.I.’99). Totuşi, minerii erau nişte oameni care, atît în faţa Regiei, cît şi pe şosea, demonstrau, pentru locuri de muncă şi salarii. Chiar dacă ceea ce cereau ei era prea mult, oare nu era normal să negociezi cu ei (cum s-a şi-ntîmplat pîn-la urmă, prea tîrziu), decît să iniţiezi (tu, Guvern) ciomăgeala, trimiţînd jandarmi cu grenade şi bîte? (De altfel, ce semn mai bun că am dreptate şi că Guvernul n-a procedat în acord cu simţămîntul general, decît recentul sondaj IMAS, conform căruia 65% din populaţie a dezaprobat folosirea forţei împotriva minerilor?).

            POLITICA RESENTIMENTARĂ  Nici mie nu mi-a plăcut şi n-o să aprob vreodată ce au făcut minerii în '90 şi-n '91. Dar nu păstrez nici un fel de pică, nici un fel de ranchiună. Minerii de acum şi cauza lor sunt radical diferite de ce a fost în '90-'91. Prea mulţi însă vorbesc azi în numele unei logici resentimentare, cu ură faţă de mineri. Dezamorsarea, în numai patru ore, de la Cozia, i-a lăsat plini de turbare şi venin. În spirit de răzbunare („trebuie să le-o plătim minerilor"), ei regretă că forţele de ordine n-au fost dure, ar fi vrut o reprimare în baie de sînge. Eu susţin că poţi să faci „reforma“ în Valea Jiului (şi oriunde!) numai după ce convingi oamenii că e bine şi după ce le pregăteşti o alternativă, o şansă pe care o acceptă. Altminteri, totul e o barbarie, fie şi cu perfecte justificări economice.

ÎN JURUL ŞI-N MIEZUL “MINERIADEI” (II)

 Jurnalul naţional, 8 februarie 1999

            Un scriitor, care de altminteri mi-e simpatic, fiindcă-i talentat şi spiritual, se întreba deunăzi, apropo de intervenţiile mele în chestiunea „mineriadei", cum de “ţin" eu cu o “parte, cînd am fost ales senator pe listele “celeilalte". Nu ştiu dacă voi fi crezut, dar jur că la primul contact cu această idee n-am priceput nimic şi am rămas perplex. Nu vedeam care-i o “parte" şi care-i „cealaltă". Cînd am înţeles, am simţit o mare tristeţe. Aveam de-a face cu viziunea tip „meci", care-pe-care, ori-noi-ori-ei. I-am răspuns în ziarul cu pricina, aici dezvolt doar cîteva gînduri colaterale.
            Carevasăzică în joc ar fi fost două părţi: Guvernul (adică partidele de la Putere) şi minerii (adică partidele din Opoziţie). Scriitorul-gazetar a perceput că eu aş „ţine" cu minerii. Deci cu Opoziţia. (Altcineva chiar mi-a şoptit: „-Cred că discursul tău de la sesiunea extraordinară, pe care l-ai reprodus în Jurnalul naţional", era o «poliţă» plătită PNŢCD-ului!". Iată un mod de a gîndi complet străin de firea mea, de mentalitatea mea, de spiritul meu. N-am poliţe de plătit, fiindcă nu ţin ranchiună. Nu m-am lăsat dus pe drumul pe care PNŢCD a vrut să se înfunde. Am vrut întotdeauna binele PNŢCD-ului şi am încercat, cît i-am fost membru, să-l determin să facă binele. În chestiunea naţională - una din cele mai importante azi - am şi spus, de atîtea ori: prefer să pierd partidul, decît să pierd partida!
            Iar cînd PNŢCD greşea şi greşea grav - i-o spuneam, atunci ca şi acum).
            Nu cred că adevărul poate să aibă culoare de partid. Orice s-ar întîmpla în România şi în orice partid aş fi vreodată, n-aş putea să spun decît adevărul aşa cum îl văd cu ochii şi cu mintea mea. Dacă aş fi într-un partid care e la putere, şi opoziţia ar avea dreptate în cutare chestiune, aş fi primul care ar recunoaşte acest lucru. Şi aş cere partidului meu să se comporte în spiritul adevărului. Altfel, dacă se merge pe “adevăruri de partid", lumea va acumula numai dispreţ pentru pluripartitism şi pentru politică în genere.
            Or, care era adevărul în cazul nostru concret? Că NU trebuia să se lase cu bătaie. Orice, numai violenţă nu. Eu nu „ţineam" cu minerii. Ceea ce ceruseră ei (10.000 de dolari... 500 de dolari... două hectare. . . etc.) mi se păruse aberant. Dar de la dezacord şi pînă la a trimite bastoane contra lor e un pas pe care nu l-aş fi făcut niciodată.
            Dacă e să gîndim în „părţi", apoi eu vedeam cu totul altfel părţile implicate acolo. La un pol, o triadă, solidară, compusă din guvern-mineri-imaginea României. La celălalt pol, oamenii sau cercurile care au interes ca României să nu-i meargă bine. Eu „ţineam" cu primul pol. Ţelul meu, din prima clipă, a fost ca guvernul României să se poarte cumsecade, să facă o figură onorabilă şi înţeleaptă. Dacă Radu Vasile se ducea luni la Petroşani, şi nu abia joi la Cozia, România se prezenta azi mai bine în ochii lumii. Să-ţi arăţi muşchii, în caz de conflict, e primitiv. Să arăţi minte e mai greu. A lăsa 15.000 de oameni exasperaţi să se pună în mişcare, în loc să mergi tu la ei, înseamnă a proceda fără minte. Ţelul meu, apoi, era ca minerii să fie calmaţi. Nu să le fie satisfăcute revendicările nerealiste. Dar refuzul să fie cu vorbă, cu confraternitate, cu logică, nu cu gaze. Da - confraternitate. Minerii nu sunt inamicii noştri. Ci români necăjiţi, la fel de îndreptăţiţi să fie ascultaţi şi luaţi în seamă ca şi profesorii, ca şi pensionarii, ca şi studenţii, ca şi medicii. Am constatat ceva oribil: că mulţi intelectuali îi privesc pe mineri cu resentiment şi chiar cu ură. De aici, grozăviile care s-au rostit: “tentativă de lovitură de stat”, “atacarea instituţiilor democratice”, “stare de urgenţă”. Asemenea vorbe fără fond au turnat benzină peste foc. Şi mai toarnă încă.
            Unii vor să se facă „reforma" aruncînd apa din copaie o dată cu copilul. Cînd se vor lovi cu capul de pragul mileniului, vor înţelege, poate, cît de nesăbuiţi au fost.

 SONATA ALBASTRĂ - CA SITUAŢIA

(Un triptic în trei registre)

 Jurnalul naţional, 15 februarie 1999

Făclie şi lămpaş

       E la modă, azi, prin unele zone intelectuale, să te arăţi siderat, epuvantat, oripilat de mineri. Cu cît ţi se face părul mai măciucă şi pielea mai găină, cînd vine vorba de ei, cu atît eşti mai tobă de carte. Un frison şi o grimasă fac cît o licenţă şi un doctorat. Nu poţi să fii un eseist rasat dacă nu vezi, în plecarea lor din Petroşani, un Lidice, un Oradour, un Ip, un Coventry, o Dresdă. Un puah! echivalează cu o butadă. Nu trăieşti întru Spirit dacă nu te cutremuri de gradul 7 că li s-a permis, oroare!, să meargă pe şosea. N-ai contact cu Absolutul dacă nu predici că poliţia şi jandarmii trebuia să-i facă praf, terci, chisăliţă. Nu te crede lumea un amant al Ideii dacă nu clamezi că bastoanele şi gazele asfixiante erau simboluri catifelate ale Înţelepciunii, ale Dialogului şi ale Păcii Sociale, în timp ce mîinile goale şi chemările la negocieri ale minerilor erau scîrbavnice katiuşe kaghebiste.        
 

Profesor şi lege

            Sunt unul dintre “autorii” Statutului personalului didactic, în forma sa finală şi promulgată. Împreună (şi în bun consens - dincolo de culori partinice) cu Comisia pentru Învăţămînt a Senatului, pe care o prezidam la vremea elaborării lui, am inclus în el nişte sporuri la salariile rahitice ale profesorilor. M-am bătut cu Finanţele ca aceste sporuri să se acorde toate deodată, nu eşalonat în cîţiva ani. Şi am cîştigat. Pe hîrtie. Statutul a devenit lege. Lege a statului român. Care stat pretinde cetăţenilor lui să respecte legea. Dar n-o respectă el însuşi. Acesta e purul adevăr. Statul român încalcă fără ruşine Statutul personalului didactic, aprobat prin Legea nr.128 din 12.07.1997. Statul român dă, chiar el, tonul nelegiuirii. Mai precis, cei trei infractori sunt: Ministerul Învăţămîntului, Ministerul Finanţelor şi Ministerul Muncii şI al Protecţiei Sociale. Învăţămîntul românesc, victimă neluată în seamă în propria-i ţară şi de către propriul ei stat, e nevoit - prin sindicatele sale - să se adreseze instanţelor internaţionale (Tribunalul de Ia Haga) ca să-şi capete drepturile conferite de lege.
 

Guvern şi popor

          E clar, se vede cu ochiul liber: poporul ăsta nu e bun. Nu e cel care ne trebuie. Păcat de-aşa guverne zeiss, că strică orzu' pe gîşte. Ce să facă ele cu un asemenea popor nereuşit? Nu e o.k., nici în ansamblu, nici pe bucăţele. Poftim, dacă-l luăm laolaltă - votează aiurea!: în loc să pună ştampila pe un singur partid, îşi bate singur cuie-n talpă şi înghesuie la guvernare vreo 4-5, de prost ce e, ca să le oblige să se calce pe bombeuri şi să se păruiască. Să nu dai cu el de pămînt?! Privit pe fragmenţele, e şi mai aiurea. Ţărani? Care ţărani, unde-s ţăranii ăia smeriţi şi căciuliţi de care avem noi stringentă nevoie? Ăştia de la ţară-s nişte apucaţi, nu le ajungi nici cu prăjina la nas, vor titluri de proprietate, vor pămînt, vor unelte - n-ai cu cine te-nţelege. Sau profesorii! Păi, ia să ni se dea nouă nişte profesori aşa cum scrie la carte, d-ăia care mănîncă o ridiche pe zi, ţin creta într-o mînă, umbrela în cealaltă şi opaiţu-n dinţi şi predau zîmbind şi la o grade în clasă! Mamă-mamă, ce reformă i-am trage, de-ar zbîrnîi, şi ne-ar pune FMI-uI la panoul de onoare! Dar parcă doctorii-s mai breji?! Habar n-au să opereze la lumînare, să lepşească un chirpici în tavanul saloanelor, să facă o injecţie fără seringă, să dibuie nişte ierburi de leac, să pună colea un carton dacă a pleznit geamul Ia spital de frig, nimic. Şi la aşa medici, aşa pacienţi: îi pui 3 într-un  pat, nu, că vor cîte 1 - dar dacă le dai cîte 1 fel de mîncare, nu că vor cîte 3! Ăsta-i popor? Unul din patru e pensionar, îl caută cine-l caută pe acasă, dar el umblă brambura după “compensare”, după resturi prin pubele, după loc de veci, că-i şi scîrţar, vrea chilipir. Ca să nu mai vorbim de şoferi sau de mineri sau de studenţi sau de poliţişti sau de toţi ceilalţi, ce s-o mai lungim - ab-so-lut imposibili, inutilizabili, impracticabili! Cu poporul ăsta nu se poate face treabă ca lumea. Poporul ăsta ar trebui să-şi dea demisia. Şi după aceea, să se auto-suspende. De ce-o găsi: de-o cracă, de-o grindă, de cîrligul lămpii...

a