George Pruteanu: Eseuri & Cozerii

Eminescu menţionează numele lui Dante în articolul de fond (Triumful principiilor conservatoare) publicat în Timpul din 14 octombrie 1879. Pasajul sună după cum urmează (citez după M.Eminescu, Scrieri politice¹, ediţia a III-a, comentate de D. Murăraşu, col. „Clasicii români comentaţi”, Scrisul românesc, Craiova, f.a., p. 256):

„Dar între intenţie şi putinţă e o adevărată prăpastie, şi de aceea Dante a avut cuvînt cînd a zis că locaşul celor răi, iadul, e pardosit cu bune intenţii”.

               În G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, II, Ed. FRPLA („Scriitori români contemporani”), Buc., 1935, p. 118, fraza apare greşit (probabil eroare de tipar): „iadul e paradis cu bune intenţii” (s.GP). Eroarea trece, încă în timpul vieţii lui Călinescu, în studiul Cultura lui M. Eminescu (care reproduce, cu unele modificări, capitolul din Opera lui M.E.), tipărit în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, 1-2, ianuarie 1956, la p. 291 şi apoi, ceea ce e mai regretabil, se perpetuează şi în ediţia revăzută a Operei lui M.E. (ambele „variante”) de la EPL, 1969, vol. I, p. 401, respectiv 399.
            Că un cuvînt greşit i-a putut scăpa lui Călinescu nu e un motiv de cutremurare uimită. Mai demn, însă, de stupoare e faptul că „divinul” n-a observat altceva, anume că autorul Divinei Comedii nu a afirmat niciodată ceea ce-i atribuie Eminescu.
            Cunoscutul dicton „Iadul e pavat cu bune intenţii” nu are nici o legătură cu Dante. Este, de fapt, un vechi proverb englezesc, "Hell is full of good meanings and wishings" (Iadul e plin de gînduri şi dorinţe bune), aflat încă din 1640 într-o colecţie relizată de George Herbert. Este probabil că Eminescu îl va fi reţinut din magistrala biografie, Viaţa lui Sir Samuel Johnson, scrisă de James Boswell (comèdie!!: în vol. X al ediţiei Perpessicius apare "Jones" în loc de James!), tipărită în 1791, unde apoftegma

se găseşte în forma sa stabilizată „Hell is paved with good intentions”. Lunga predominanţă a francezei faţă de engleză (pînă la jumătatea secolului 20) a făcut ca mai cunoscută să fie varianta „L’enfer est pavé de bonnes intentions”.
Eminescu săvîrşea o confuzie şi e probabil că nu se bizuia pe o lectură recentă din Dante. Dar cînd l-a citit?

„Atunci, pe neaşteptate, nu însă într-o pasiune de moment, ci pe cînd eu, întoarsă spre el, vorbeam cu vioiciune, el mă sărută, şi eu îl lăsai fără să mă opun. (…) Nu ştiu ce i-am spus după acest moment surprinzător, ştiu numai că el mă întrebă dacă am un Dante, apoi se ridică, îl căută şi-mi citi foarte vesel celebrul pasaj din Infern” (Amintiri fugare despre M. Eminescu – Încredinţate fiului meu adoptiv, trad. Paul Zarifopol, în I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, „Bucovina”, Buc., 1933, p.31.

În acelaşi an, Dante apare în textele lui Eminescu de două ori: în Icoană şi privaz („Nu pot să scriu frumseţa cea vrednică de Dante”) şi în Dicţionar de rime (ms. 2308, v. ed Albatros, Buc., 1976, p. 625).
Radu Manoliu, în Izvoarele motivelor şi procedeelor din poeziile lui Eminescu (Preocupări literare, Buc., 1936, apud Dante în România, în Studii despre Dante, EPLU, Buc., 1965, p.361) afirmă că „Eminescu a fost ademenit de endecasilabul

Divinei Comedii, pe care o recitea (?, n.GP) prin 1879, an în care Eminescu a compus cele mai multe sonete şi terţine”.
            În Notiţe bibliografice din 1880 (Timpul, 8 mai – în Opere, ed. I. Creţu, „Cultura românească”, 1939, p.530), Eminescu critica limba latinizantă a traducerii lui Eliade-Rădulescu din Infernul, citînd, chiar, primele 4 terţine („În mijlocul callii vietaei noastre / Mă reaflai într-o selbă obscură” etc.).
            În 1882, tot într-un articol de fond din Timpul, 12 octombrie (Progresul real şi cel fictiv), e din nou invocat Dante: „Pentru a putea examina ceea ce se’ntîmplă în ţară, în parlament, în administraţie (…) ar trebui cuiva să’mprumute colorile negre din infernul lui Dante” (ed. cit. Murăraşu, p.409).
            Eminescu îi va mai vorbi în 1884 Mitei Kremnitz, în cuvinte laudative, despre traducerea Divinei Comedii realizată de regele Ioan al Saxoniei (Torouţiu, loc.cit., p.39). G. Călinescu e convins că „Eminescu citise pe Dante, în original sau în traducere” (studiul citat, în SCILF, p. 291). Şi autorii studiului Dante în România, T. Pârvulescu şi D.D.Panaitescu, sunt siguri că „Eminescu (…) cunoştea Divina Comedie, cel puţin într-o traducere în limba germană” (loc.cit., p.360).
            E fapt cert că Eminescu, la maturitate, nu doar citise, dar şi asimilase organic capodopera florentinului. Lectura propriu-zisă se va fi produs pe la „mijlocul de drum al vieţii sale” spirituale, adică la douăzeci şi cinci de ani, il mezzo del cammin între 16 şi 33.
____________________________
            1) Unde - curată comedie a erorilor! - anul apare "1870".