DESPRE ANDROFEDRA sau ANTIFEMEIA RACINEEANĂ*

          Lanson - un diagnostician de precizie îndeobşte - scria în legătură cu Racine:
          "Teatrul său va fi feminin, aşa cum cel al lui Corneille a fost viril"².
          Ce înseamnă un teatru "feminin" ? Teatrul lui Racine e "feminin" pentru că titlurile majorităţii pieselor sunt nume de femei: Andromaca, Berenice, Iphigenia, Fedra, Esther, Athalia. Teatrul lui Racine ar mai fi "feminin" pentru că numeric femeile predomină. În fine, o a treia raţiune (cea mai validă) de a numi "feminin" teatrul racinean e aceea că personajele sale feminine sunt sensibil mai reuşite decît cele masculine. Prin raport cu femeile, bărbaţii lui Racine sunt pali, slabi, adesea falşi.
          Pînă aici, deci, Lanson are dreptate. DAR: Aceste trei raţiuni sunt superficiale, ele nu ating nucleul fierbinte şi viu al operei. Titlurile şi raporturile cantitative şi calitative pomenite nu fac decît să traseze, să sugereze universul racinean, fără a-l defini.
          Racine scrie despre femei. Dar asta ne spune prea puţin despre Racine - şi nimic despre femeile în cauză.
          Să căutăm deci femeile.
          Dacă este posibil.

          Nu există femei la Racime. Nu există decît bărbaţi în travesti. Un excelent travesti, un travesti impecabil, dar mereu un travesti, deci un machiaj psihologic, un transfer de calităţi, fie chiar şi o "reîncarnare" în ultimă instanţă.
          Femeile racineiene nu sunt feminine decît la microscop. Adică: feminine sînt doar "părţile constituante", iar totul nu e egal cu suma lor. Dimpotrivă; aici, la Racine, totul dă contrariul părţilor. Pe scurt, femeia lui Racine, ca ansamblu, ca impresie generală, contrazice ideea de femeie.
          Cu toate că acelaşi Lanson spune : "Racine a pictat admirabil sufletele feminine"³, adevărul care mi se relevă este altul. Da, Racine a pictat admirabil sufletele feminine, dar le-a plasat în caractere şi temperamente virile. Racine a simţit bine "eternul feminin". Dar, bine simţindu-l, l-a făcut insensibil. Nu spun că femeia racineană ar fi incredibilă sau imposibilă. Dar spun că femeia racineană este, în fapt, o antifemeie.
          Rebarbativitatea termenului va dispărea, poate, odată cu justificările pe care le voi aduce.

          Să facem un scurt intermezzo, lăsînd să planeze "suspansul" asupra acestei căutări a femeilor pierdute.
          Nu există decît o singură problemă critică cu adevărat serioasă : finalitatea. A hotărî dacă analiza merită sau nu să fie începută înseamnă a răspunde la întrebarea fundamentală a criticii⁴. Restul, dacă titlurile sînt sau nu feminine etc., vine după aceea. Acestea sunt jocuri: întîi trebuie răspuns.
          Una din aceste întrebări primordiale de pronunţat este : îl cunoaştem într-adevăr pe Racine prin personajele sale ? Camus ne-a ajutat să punem întrebarea, Flaubert ne va ajuta să dăm răspunsul. "Doamna Bovary sînt eu", sunt cuvintele sale de marmură. "Tragediile mele sînt eu", ar fi putut spune Racine. Cunoscîndu-i specificele antiteze tragice, pătrundem resorturile tragediilor, mecanismul lor şi, în fine, caracterul lor paradoxal. Pentru profundul Racine, femeile sunt oglinzi în care tragedia se reflectă mai pură.

          În tragediile lui Racine, femeia nu trebuie căutată, pentru că e perpetuu prezentă, ca un aer. Ea e cea care dă culoarea tragediei, ea îi imprimă structura. Pentru a face pregnantă această structură vom considera aici, drept cele mai racineiene tragedii ale lui Racine, Fedra şi Andromaca (cea din urmă fiind "prima inter pares"). În Andromaca găsim prin excelenţă ceea ce am numit antifemeie. În primul rînd trebuie utilizată o sugestie a titlului, a numelui văduvei lui Hector. Ea se numeşte ANDROmaca. Se ştie că în greacă cuvîntul andros semnifică bărbat, mascul, şi că, folosit ca prefix, indică originea, apartenenţa masculină, caracterul bărbătesc.
          Situaţia este identică pentru HERMiona, al cărei nume, analizat, ne duce la observaţii similare : HERMes a fost bărbat şi, exploatat ca prefix (în biologie etc.) indică şi el caracterul masculin; deci încă o femeie-bărbat.
          Fără îndoială că Hermiona şi Andromaca sunt două nume paradoxale. Şi etimologiile sunt numai primele fapte care atestă că e vorba cu adevărat de un cuplu de antifemei.
          Celelalte fapte vor fi şi ele de ordin paradoxal. Femeia e dragoste, tandreţe, viaţă, geneză. La Racine "moartea dă naştere vieţii"⁵. Racine înseamnă acest paradox: femeia nu e tandreţe - ci furie, nu e dragoste - ci ură. Dragostea e moartea la Racine (v. şi mai jos). Tragediile sale sunt tragedii ale urii.
          Supunem atenţiei cititorului cîteva observaţii statistice.

          CUVINTELE-CHEIE ale tragediilor lui Jean Racine sunt două : FURIE şi URĂ. În Andromaca predominanţa lor este frapantă, chiar şi la o lectură neprofilată. Nu există scenă sau replică fără "furie" sau fără "ură". Cuvîntul furie revine de 52 de ori, ură de 81 de ori. Iată-le frecvenţa pentru fiecare personaj :

          O remarcă se impune.
          Că în această tragedie grea de ură, numai femeile sunt cele care urăsc. Oreste şi Pyrrhus nu urăsc pe nimeni (dacă utilizează cuvîntul - de altfel, mult mai puţin frecvent - e numai pentru a numi ura celorlalţi, "infernul"). Hermiona îl urăşte pe Oreste, Pyrrhus pe Andromaca; Andromaca îl urăşte pe Pyrrhus. Personajele formează un lanţ al urii.
          E adevărat că, pe de altă parte, se poate forma şi un lanţ al dragostei : Oreste o iubeşte pe Hermiona care-l iubeşte pe Pyrrhus care o iubeşte pe Andromaca, aceasta îl iubeşte pe Hector... Dar dacă lanţul urii lega personajele, cel al dragostei le dezbină. Acest lanţ al dragostei nu relevă decît incompatibilitatea personajelor. Nu există cuplu fericit la Racine. Omul racinean este condamnat la singurătate. Tragedie racineană - tragedie a oamenilor singuri, tragedie a izolării, tragedie a solitudinii implacabile. Şi, în Racine, solitudinea este sursa urii.
          Deci, încă o dată, aceste cifre, aceste femei care urăsc verifică "teza" pe care o enunţam: tragediile lui Racine sunt tragedii ale urii. Să subliniem însă apăsat paradoxul: e vorba de ura din dragoste, de ura conţinută în dragoste.

          În paragraful Androfedra ? - scriam că la Racine găsim paradoxul conform căruia femeia nu e tandreţe, ci furie, nu e dragoste, ci ură. Nu putem folosi spaţiul citînd toate replicile în care Andromaca sau Hermiona îşi proclamă ura. Să le ascultăm însă în duritatea şi cruzimea lor:

           Ceea ce tulbură în aceste două femei este neîntreruptul lor balans între dragoste şi ură.

          Racine a fixat aici dialectica dragostei, ca să spunem astfel, unitatea contrariilor ei.
          Cealaltă mare alternativă tragică formulată de Racine este : dragoste-moarte.
          Să-i dăm din nou ascultare :

          Hermiona îi cere lui Oreste să "cucerească dragostea cu preţul morţii". E una din replicile pilon ale tragediei, dacă nu chiar pilonul însuşi, şi ea explică perfect acest ultim exemplu care urmează :

          Amestecul paradoxal (cuvîntul revine pentru că indică o structură specific racineană) de dragoste şi moarte atinge aici paroxismul. Altarul - simbol al nunţii, deci al iubirii, deci al vieţii. Moartea soseşte exact în momentul intrării în dragoste. E o culme.
 

          MARELE LIRIC. Pentru poezia din Racine, cîteva mostre. "Sublimităţile lui Racine" (G. Călinescu) cer tăcere :

Să adăugăm numai maiestuoasele, impozantele, solemnele simetrii ale lui Racine. care îi caracterizează atît de bine stilul, scriitura sa dialectic-ambiguă:

Nu se dezvăluie aici acel Racine-bifrons, cu o faţă aplecată spre Eros, cu cealaltă spre Thanatos ?

          DURUL RACINE. ("Un teatru al violenţei" - R. Barthes). Barbariile morale din tragediile lui Racine pun în umbră crimele de acolo. Pentru Racine crimele sunt pasibile de o anume scuză, odată ce sunt împlinirea destinului. Dar ceea ce este cu totul tragic, cu totul detestabil, sunt crimele morale : ura şi şantajul (Pyrrhus asupra Andromacăi, Hermiona asupra lui Orest).

          POETUL OCHILOR. Racine e poet al ochilor. "A chercher dans vos jeux..."; "Tout nous trahit, la vois, le silence, les yeux" ; "Commandez à vos yeux de garder le secret" ; "Céphise, c'est â toi de me fermer les yeux" ; "Tu lui parles du coeur, tu la cherches des yeux" etc. etc.
          Pentru Racine, văzut înseamnă trăit. Ochii sunt singura sa oază de speranţă în deşertul tragicului.

          PRECURSORUL. Racine sugerează două fenomene foarte "moderne" (chiar dacă modernitate lor e de fapt o redescoperire a Americii): alienarea (Oreste: "Să mă scap de mine însumi") şi personajul-absenţă (tip Godot: Astyanax, fiul Andromacăi. Deşi pretext al tragediei, nu e văzut de loc). De altfel nici zeii vechilor greci nu sunt altceva decît personaje-absenţă.

          ULTIMUL CUVÎNT. Ultimul cuvînt al lui Hamlet e "tăcere" ; ultimul cuvînt al lui Oreste e "a devora". Fiecare din aceste două ultime vorbe ascunde o tragedie întreagă. A devora - e fascinant acest cuvînt ultra-racinean.

          PORTRET. Racine a fost un misogin care adora femeia (pentru viciile ei) şi o dispreţuia (pentru virtuţile ei).
          Racine a fost (şi) contrariul lui Racine.

________________________
             1) Histoire de la littérature française, 13-ème éd., 1912, p. 546.
             2) Idem, ibidem.
             3) Idem, ibidem.
             4) Al său "a-fi-sau-a-nu-fi".
             5) Roland Barthes, Despre Racine. EPLU, 1969, p. 109.