Mutaţia nodală în ceea ce priveşte traducerile după 1944 stă în faptul că acestea au constituit, pentru întîia oară în istoria românească, obiectul unei politici culturale. S-a tradus la noi şi înainte, şi nu de puţine ori deasupra obişnuitului. Nume de traducători ca Eminescu, Coşbuc, Şt. O Iosif, Lovinescu, Murnu, Lesnea sunt piloni de cultură. Dar abia în anii de după 1944 traducerile devin tot mai mult, mai pronunţat, o problemă de orientare şi sistematizare a eforturilor creatoare, spre a se evita hazardul şi aleatoriul şi spre a se obţine o acoperire cît stă în putinţă de exhaustivă a principalelor puncte de frumuseţe literară ale lumii. Sigur, lucrurile n-au mers deodată strună, cultura nu e nicicînd fapt împlinit, ci veşnic proces, şi dacă azi avem o bună bibliotecă de tălmăciri, ea nu e nec plus ultra* şi am fi nerealişti să nu băgăm de seamă că poate fi încă îmbunătăţită şi completată*. Dar să încercăm să trasăm o schiţă a evoluţiei fenomenului traducerilor în cei 40 de ani. Fără a tăia firul în patru, se pot deosebi următoarele etape mari :

      1945-1948 : Tumult tulbure şi eclectism. Se traduce relativ mult în aceşti ani ai bucuriei descătuşării şi ai jubilaţiei păcii, întunecaţi totuşi de norii războiului rece şi situaţia grea a ţării. Se arată interes literaturii din ţările recent ieşite de sub fascism, se traduce numeros şi din Occidentul ce ne fusese aliat la finele conflagraţiei. Calitatea însă, fireşte, nu primează.

      1949-1954 : Încorsetare. Dogmatismul în cultură, războiul rece îşi pun amprenta asupra traducerilor. Literaturile din Occident sunt aproape integral eliminate şi negate, adesea cu clasici cu tot, cărora li se reproşează limitele ideologice. Din literatura rusă şi sovietică se traduce preponderent, lucruri valoroase dar şi multe titluri conjuncturale*.

      1955-1964 : Destinderi şi deschideri progresive. Un tonic aer proaspăt pătrunde în direcţionarea şi înfăptuirea traducerilor odată cu înfiinţarea unei comisii speciale, la nivel guvernamental, pentru selectarea şi transpunerea din literatura universală a ceea ce ne era de trebuinţă. Erau în această comisie cărturari ca Tudor Vianu, Gala Galaction, Ion Barbu, Ion Marin Sadoveanu. Înţelepciunea lor a dat temeinicie unei acţiuni vaste de aducere în spaţiul limbii române a valorilor clasicităţii, din vechime şi pînă în secolul XIX inclusiv. Mari scriitori şi oameni de cultură ce stătuseră şi mai stăteau în subsolul vieţii literare* au fost chemaţi la această lucrare : Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Al. Philippide, D. Murăraşu, Ion Barbu, Adrian Maniu – alături de noua gardă (Mihnea Gheorghiu, Maria Banuş, Jebeleanu, Vulpescu, Petre Solomon, Al. Balaci ş.a.). Versiuni existente deja din antici şi medievali se reeditează : Virgiliu (Murăraşu), Homer (Murnu), Dante (Coşbuc). Se iniţiază şi se duc la bun sfîrşit serii ample de corifei ai literelor lumii : Balzac (12 volume : 1955-1964), Molière (4 volume : 1955-1958), Shakespeare (11 volume : 1955-1963), Stendhal (5 volume : 1957-1963), Gogol (4 volume : 1955-1957), Turgheniev (8 volume : 1955-1958), Cehov (12 volume : 1955-1959) şi mulţi alţii, realizîndu-se un prim corpus de clasicitate esenţială. Literatura acestui secol, mai cu seamă cea din Vest şi "lumea a treia" este încă sărac şi stîngaci prezentată*.

      4. 1965 pînă azi : Multilateralitate şi echilibru. Congresul al IX-lea marchează, şi în domeniul traducerilor, un punct de revoluţie. Bunul-simţ triumfă, dispar zăgazurile artificiale, şi cultura română recuperează febril şi eficace valorile trecutului şi îndeosebi ale acestui secol – din toate părţile – ce fuseseră prohibite*. E greu de dat liste : de la Hegel la Robbe-Grillet, de la Kant la Joyce, de la Croce la Céline, de la Nerval la Proust – intră în literatura română, în spiritul unei politici de destindere, de cooperare fără discriminări şi de construcţie solidă, valori contemporane, apropiate sau vechi, din toate zonele mapamondului, tinzîndu-se spre un superior echilibru.

      Iată cîteva cifre care dau măsura în concret a acestor idei directoare. Din 1944 pînă azi s-au tradus circa 11.000 de titluri ; în 1973 apar 325 de traduceri ; în 1974 – 350 (11,5% din totalul de carte literară al anului). Între 1976 şi 1979 apar 824 de titluri traduse, într-un tiraj de 33 de milioane de exemplare, în timp ce literatura română originală primea, în aceeaşi perioadă, 60 de milioane de exemplare. Reuşitele noastre au fost nu o dată menţionate onorant în statistici UNESCO.
      De peste două decenii, revista de traduceri, de nivel indiscutabil european, Secolul 20 (red. şef  Dan Hăulică), veritabil ambasador spiritual al universalului, este, cînd apare*, "o sărbătoare" (Al. Paleologu).
      În ultimii ani, semn al parcurgerii unui alt ciclu al spiralei ascensive, au fost începute noi serii în multe volume, la un nivel filologic superior şi în traduceri noi, din autori fundamentali : Dostoievski (încheiată, în 11 volume), Horaţiu, Homer, Balzac, Flaubert, Shakespeare, Platon. Un nou Faust (Doinaş), un nou Villon (Chirica, după Vulpescu şi Botta), trei noi Divina Comedie (Boeriu, Buznea şi, în curs de tipărire, Pruteanu) sunt reluări semnificative.
      Echipa de traducători afirmaţi în aceşti  40 de ani e multă şi diversă : scriitori din toate genurile şi vîrstele. Poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti ai marii pleiade interbelice au onorat cu numele lor breasla traducătorilor de după 1944 : Arghezi, Blaga, Geo Bogza, Comarnescu, Eftimiu, Noica, Cezar Petrescu, Philippide, I. M.  Sadoveanu, T. Vianu, Ion Vinea. Generaţiile mai noi au dat şi ele traducători de elită prin toate genurile : poeţi – Andriţoiu, Baconsky, Banuş, Beniuc, Nina Cassian, Otilia Cazimir, Radu Cârneci, Leonid Dimov, Doinaş, Mihu Dragomir, Geo Dumitrescu, Emil Giurgiuca, Ion Horea, Mircea Ivănescu, Jebeleanu, Lesnea, D. Novăceanu, Ioanichie Olteanu, M. R. Paraschivescu, Aurel Rău, Petre Stoica, Cicerone Theodorescu, Vulpescu : prozatori – E. Camilar, Vladimir Colin, Sergiu Dan, Lucia Demetrius, Mihnea Gheorghiu, Ion Hobana, Ileana Vulpescu ; dramaturgi, eseişti – Baranga, Petru Creţia, Frunzetti, Alexandru George, Dan Grigorescu, Victor Kernbach, Val. Panaitescu, Edgar Papu. E de menţionat – last but not least – existenţa unei categorii aparte, aceea a traducătorilor exclusivi (mai mult sau mai puţin), care s-au supus timp de o viaţă acestui dans în cătuşe, principala lor operă literară fiind tălmăcirile. Între aceştia vom cita pe Eta Boeriu (Dante, Petrarca), Barbu Brezianu (Kalevala), Aurel Covaci (Camoens, Yeats, T. S. Eliot), A. I. Deleanu (Shakespeare), Dan Duţescu (Chaucer, Shakespeare), Taşcu Gheorghiu (Lampedusa, Lautréamont), Jean Grossu (literatura cehoslovacă), Lazăr Iliescu (literatura germană), Leon Leviţchi (Shakespeare, teatru elizabetan), Petre Solomon (literatură americană). Chiar dacă aceste înşiruiri sunt fastidioase, ar fi de neiertat să uităm obolul celor care traduc literatura română în limbile neamurilor conlocuitoare : Bajor Andor, Balint Tibor, Balogh Josef, Beke Gyorgy, Deak Tamas, Franyo Zoltan, A. M. Sperber, Papp Ferenc, Szemler Ferencz, Amold Hauser, Franz Storch şi desigur şi alţii.
      O asemenea privire de ansamblu, înghesuită fatalmente de rigorile paginii de revistă, e, fără doar şi poate, lacunară şi schematică: Multe ar mai fi de spus, şi în bine, şi întru mai bine. Nu întunecăm cele de mai sus, de pildă, amintind că încă multe opere de mare interes îşi aşteaptă traducătorul sau editura*. Că unele traduceri, fundamentale, se cer refăcute (Montaigne, e.g.). Că multe reeditări sunt necesare.
      Punînd însă totul în balanţă, orbi am fi să nu realizăm că, prin felul cum şi-a dirijat şi zămislit traducerile, cultura română a ridicat, în aceşti opt lustri, un monumentum aere perennius.

_________________________

     *) Pasajele din dreptul acestor asteriscuri  au suscitat obiecţii din partea Direcţiei Presei (cenzura) şi sunt rodul unor negocieri îndărătnice. Nu mi-e ruşine de ce a rămas. (NOTĂ din 30 ian. 2006)