Vezi și:                                          

    Info  Indice de nume (exclusiv pentru secţiunea "Viaţa din cărţi"). Nu figurează toate numele menţionate în text, ci doar acelea substanţial comentate.    

ÎNCONDEIERI SCANDALOASE  ...și articolul care le-a generat

          Ceva nu e în ordine. Am suportat în tăcere ca de articolul meu, intitulat "Scandalul" Eminescu, din nr. 269 al Dilemei, să se atîrne o notiță "redacțională", răutăcioasă și cu flagrante ilogisme1. Am aplicat chiar principiul din articol: guarda e passa! Mi-am zis că nu merită să mă angrenez într-o polemică pe fleacuri.
          Lucrurile însă se agravează. S-a ajuns, în numărul trecut (273) la situația, cu totul neobișnuită, ca eu, un colaborator constant de ani de zile, deținătorul unei rubrici permanente, să fiu pur și simplu insultat de un membru al redacției în coloanele revistei, fără ca redacția să se distanțeze de acest gest măcar printr-o notiță precum cea evocată mai sus. În asemenea condiții, asupra colaborării mele în continuare cu Dilema se pogoară norii unor triste semne de întrebare.
          Iată, în primul rînd, minciunile, jignitoare la adresa mea, din articolul intitulat Caractere.

         1) "Articolele celor scandalizați de «atacul mîrșav împotriva lui Eminescu»...". Așa începe articolul, printre cei "scandalizați" fiind, chipurile, și eu. Iată, însă, ce scriam eu: "Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că azi, în 1998, ele (opiniile extravagante) ar putea fi obiect de «scandalizare» a opiniei literare". Iar dacă îl prețuiesc, ca poet și ca ins cu demon lăuntric ardent, pe Adrian Păunescu, sunt departe de viziunea sa catastrofist-apocaliptică, după care răutățile la adresa lui Eminescu ar face parte dintr-un fel de "scenariu", un fel de "cabală" - și o spuneam încă din primul alineat al articolului meu.

        
2) Urmează subtitlul Intoleranța și nostalgia după totalitarism. Aceste ticăloșii   m-ar caracteriza plenar, de vreme ce, scrie redactorul cu pricina, eu "nu permit diversitatea opiniilor nici măcar pe tărîmul gratuit al esteticului". A doua minciună. Nu "permit"? Iată ce scriam eu: "Ținînd seama de caracterul lor (al acelor opinii stridente) superficial (simple «impresii», nu studiu argumentat) și de puțina autoritate a semnatarilor, un guarda e passa și o ridicare din umeri mi s-ar fi părut îndeajuns". Asta se cheamă că "nu permit"? Iar ceva mai jos: "Întrucît nici sensibilitatea estetică, nici gustul, nici discernămîntul literar nu pot fi decretate ca obligatorii, omul (unul dintre contestatari) e profund nevinovat". Întreb iar: unde sunt "intoleranța și nostalgia după totalitarism"?
     
        3) "George Pruteanu afirmă chiar că dacă nu-ți place Eminescu ești un handicapat (ocazie cu care se pretează la observații umilitoare la adresa «ologilor», /a/ surzilor și /a/ orbilor)". Cum, oare,  nu-i este rușine unui om al condeiului să mintă, în scris, în halul acesta?! Iată ce ziceam eu: "Pe cetățeanul X.Y. îl lasă rece scrierile lui Eminescu. (...) Muritor și rece, el își mărturisește la gazetă o infirmitate, un handicap. De ce să dăm cu piatra într-un biet surd și orb?!" A se observa că "ologii" sunt o invenție veninoasă a redactorului Dilemei, cuvîntul nu apare nicăieri în cronica mea. După cum tot scorneală e că m-aș fi "pretat la observații umilitoare la adresa" etc. (asta vrînd să fie un soi de political correctness). Nu m-am pretat deloc. Pe cel care nu aude și nu vede marele freamăt și marea vibrație ale lui Eminescu l-am numit, cu o notă de compasiune, "biet", nu mai mult, însă am dezaprobat "înfierarea" lui. Unde sunt "comentariile umilitoare"?

        4) De aici încolo, născocelile vexante se amplifică. Moralistul de serviciu care a scris articolul Caractere afirmă, în pur delir, că "următorul pas (al raționamentului meu ar fi) internarea celor încriminați într-un azil. În acest sens, ne putem aștepta ca dl Pruteanu, în virtutea poziției pe care o are și o va avea în viața politică, să dea dispozițiile corespunzătoare". Unde ești, Andrei Pleșu?, tu o seduci pe Madeleine Albright, iar redactorul Dilemei mă denunță ca pe o corcitură de Himmler, Beria și Teohari! Halal de mine, Zigu Ornea, iată-mă-s și torționar de spețbalinițî pentru eminescofobi! Oare conzult e, Augustin Buzura, ca dictatori de teapa mea să se zbenguie nestingheriți?

        5) Urmează un subtitlu și mai injurios: Lașitatea. Unul din "lași" fiind eu, ce am făcut? Am "evitat polemicile deschise cu persoanele celebre. (...) Pentru a nu-i supăra pe cei puternici, George Pruteanu preciza încă de la începutul articolului... că nu pune în discuție cele afirmate de N. Manolescu, I.B. Lefter, M. Cărtărescu, Z. Ornea și Al. Paleologu...". E o răstălmăcire ordinară. Eu scrisesem cu totul altceva: "Aș minți să spun că nu m-au frapat unele propoziții, de o nonșalanță dusă pînă la obrăznicie. Precizez că acestea nu se găsesc în articolele semnate de N.M..." și urma lista de mai sus. E "lașitate" faptul că n-am descoperit propoziții obraznice în articolele acelor literați, scrise cu scaun la cap? Nu mai departe de coloana alăturată articolului Caractere, I.B. Lefter merge chiar mai departe decît mine, mustrînd redacția care "a greșit neintervenind pentru a elimina punctele compromițătoare ale numărului".

        6) Ceea ce urmează e atît de josnic, încît sunt doar două posibilități: ori cel care a compus textul Caractere nu pricepe lucruri elementare, ori e tare lipsit de scrupule: "George Pruteanu se arăta nemulțumit de «dubiile» care planează «asupra etichetei poetul național», făcîndu-se a uita că articolele lui I.B. Lefter și Z. Ornea se numesc, pur și simplu, «Poetul național» între comunism și democrație și, respectiv, Poetul național". Dar, pentru numele lui Descartes, adevărul e exact pe dos! Nu mă arătam nemulțumit de acele dubii, ci, dimpotrivă, exprimam eu însumi astfel de dubii, în consens cu unii dintre semnatari. Citez: "E de analizat ce sens are această sintagmă (...) Acel articol hotărît, din «poetUL național», poate inhiba sau crispa, dînd impresia că vrea să spună «cel unic și oficial», poziție care și pe dulcele Mihai l-ar mîhni peste măsură. Nu e mai «național» Eminescu decît Arghezi, sau decît V.Voiculescu, sau Blaga, sau Bacovia, sau Goga". Cel puțin pentru aceste 6 puncte, cred că redacția Dilemei îmi este datoare o reparație morală.

          REMARCI SECUNDARE.
          1) N-am înțeles violența d-lui C. Preda, ale cărui idei, plivite de duritățile de limbaj, le pot priza.
          2) Mircea Cărtărescu, pe care și eu, la rîndul meu, îl socotesc un "om serios", nu are dreptate cînd spune, în Dilema, 273, că "nu este posibil să numești pe cineva infirm pentru că nu-i place un poet". Eminescu nu e "un poet" oarecare. A nu avea "organ" pentru un fenomen liric, intelectual și sufletesc de asemenea grandoare este, pentru un om devotat literelor, un motiv de tristețe, o lipsă, o incompletitudine, metaforic spus o infirmitate.
          3) Cam același lucru l-aș transmite și d-lui R. Rădulescu, al cărui articol (Cum a fost?), scris cu destul umor, după ce repetă gîndul meu de refuz al "poetului unic", se auto-tachinează fantezist (plecînd tot de la cuvîntul "infirm") cum că ar avea un picior amputat etc. Nu, d-le Rădulescu, nu un picior v-a lipsit cînd ați scris că poezia lui Eminescu vă lasă rece, ci cel puțin un ochi și cel puțin o ureche. N-am să vă constrîng niciodată, în nici un fel, să vă lase cald, n-am să vă compătimesc cu sila, dar nici n-am să vă admir pentru motivul că acolo unde oamenii cuminți văd abisuri, dv. nu vedeți nici gropile în care vă poticniți.
____________________

          1) Reieșea de acolo că eu n-aș fi înțeles numărul "Eminescu" al Dilemei fiindcă, boier fiind, trimit articolele mele (pe dischetă) prin cineva și nu vin personal, în carne și oase, în redacție, unde aș putea fi "lămurit" ce și cum. Se postula astfel ideea că o publicație nu-și atinge nivelul de claritate decît prin tacla directă cu beneficiarii, pînă și telefonul fiind exclus.

  Vezi și: saitul www.mihaieminescu.ro

George PRUTEANU
Dilema, nr. 274, 1 mai 1998