(7-23.III.1997) POŢI SĂ SCRII RĂU - ŞI SĂ FIE BINE?

          Stimaţi telecititori, vă salut cu voioşie, pe străbuna noastră glie.
          Trebuie să fac o completare, din simplul motiv că "şi uitarea / e scrisă-n legile-omeneşti", trecute sau netrecute prin cele două Camere ale Parlamentului nostru. Dintre persoanele cărora le-am mulţumit într-una din zilele trecute pentru comentariile asupra emisiunii, am omis, evident că fără să vreau, trei nume: pe d-na Sanda Faur şi pe d-nii Emanuel Valeriu şi Dorin Spineanu. De fapt, patru, dacă-l pun la socoteală şi pe dl Aureliu Goci, care a scris violent negativ. Cu această ocazie, mai asigur încă o dată pe toată lumea de deplina seninătate cu care pornesc în lungul dialog monologat cu dv. - şi haidem la treabă, că se scurg minutele!
              Va să zică, alde Boileau socotea că, fără putinţă de-ndoială, ceea ce gîndeşti bine, formulezi clar. Şi reciproca e plină de adevăr. În genere, cine e mai stăpîn pe limbă, gîndeşte mai uşor; un vocabular mai bogat, un simţ mai accentuat al relaţiilor dintre cuvinte, o topică mai elastică - toate astea aduc şanse sporite de a raţiona just. (Dacă vreţi amănunte, vă recomand cărţile lui Henri Wald, ca, de pildă, Ideea vine vorbind¹).
          Dar, atenţie! Am zis şansa, nu certitudinea. Atîţia belferi sau politicieni turuie ca la carte şi nu spun nimic. Limba îţi dă, dar în traistă nu-ţi pune. Şi cu asta ajung la situaţia de excepţie pe care vreau s-o expun azi, o situaţie quasi-paradoxală. Un lucru BUN într-o limbă română de PROASTĂ calitate. Paradoxul e dublu, exterior şi interior. Pe dinafară, la nivelul acestei emisiuni, e paradoxal că eu, care o să vă împui capul cu comandamentul de a vorbi fără cusur, vin şi - cu riscul de vă contraria şi zăpăci - vin şi vă arat că, în mod cu totul şi cu totul excepţional, se poate şi cu limbă şchioapă. Iar pe dinăuntru, paradoxul intrinsec e acela că, deşi limba e plasma, e materia primă a unei scrieri, este posibilă o scriere valoroasă în care limba, gramatica, vocabularul sunt deficitare. Aţi zice că suntem în plină patafizică, adică în domeniul acelei ştiinţe fanteziste, soră cu regele Ubu, al cărei obiect de studiu sunt : regulile care guvernează excepţiile! Şi totuşi, nu. Circumstanţele sunt net raţionale.
          Aţi ghicit (cunoscătorii!) că e vorba de Hortensia Papadat-Bengescu, cea mai valoroasă romancieră a literaturii române, autoare modernă, perfect citibilă şi azi. Călinescu o socotea "o mare scriitoare". Pompiliu Constantinescu o plasa "în fruntea romanului românesc, alături de Liviu Rebreanu". Se poate mai mult? Cu toate acestea, Hortensia Papadat-Bengescu scria RĂU. Ea scria:
                    "fusese un defileu", în loc de defilare.
                    Sau: "îţi fac ruşine" - în loc de te fac să te ruşinezi.
                    Sau: "concediase cu oarecare regret camera" - în loc de părăsise camera.
                    Sau: "batista din poşeta smochingului" - în loc de buzunarul smochingului.
                    Sau: "idola argintie" – în loc de idolul.
                    Sau: "Costel nu încăpea să spuie că e grăbit", în loc de nu reuşea, nu apuca să spună.
                    Se mai pot da sute de asemenea exemple. Iată ce zice Călinescu: "Opera toată a Hortensiei Papadat-Bengescu este o lungă, fină, inteligentă clevetire de femeie de lume, într-un limbaj imposibil, absolut vorbit [s. GP] . I s-au făcut scriitoarei amare şi meritate reproşuri. Hortensia Papadat-Bengescu nu cunoaşte limba română [s. GP] şi se pot scoate din orice pagină exemple distractive de stîngăcie". Dar! tot el, exigentul, aprigul Călinescu adaugă: "Lucrul este cu totul secundar, atîta vreme cît romanul merge direct la substanţe".
          Ce-nseamnă asta? că orice scîrţa-scîrţa pe hîrtie sau tranca-fleanca la tribună poate să nu facă acordul între subiect şi predicat?, să folosească hodoronc- tronc un cuvînt englezesc acolo unde avem unul românesc potrivit? sau să scrîntească genul substantivelor? Ferească Dumnezeu! Am dat acest exemplu, al Hortensiei Papadat-Bengescu, pe care nu-l propun cîtuşi de puţin ca model, pentru a da o idee de complexitatea, totuşi, abisală a lucrurilor. În fond, pe plan liric, acelaşi lucru l-a făcut, în multe texte, şi Eminescu, răsucind şi învîrtejind limba română mai mult decît îngăduiau legile ei pedestre. Nu puţini contemporani l-au acuzat că stîlceşte, că siluieşte graiul strămoşesc, şi exemplele, dogmatic vorbind, erau exacte. Dar nu şi adevărate (ca să preiau o distincţie a lui Noica). Violà Eminescu, dar limbii îi plăcea, şi ce "copii" frumoşi ieşeau!
          Dar pentru noi, ceilalţi (quod licet Jovi, non licet bovi, ce-are voie zeul, n-are voie cimpanzeul), pentru noi, ceilalţi, care nu suntem nici Eminescu, nici Hortensia Papadat-Bengescu, legea e trează şi eu am să fac din cînd în cînd pe "procurorul". Agramaţi, mîinile sus!
          Pe mîine! (5'18")
_____________________
            1) Ed Cartea Românească, Buc., 1983.