Informaţii despre alcătuirea paginii.

(10-26.III.1997) JURNALUL DE LA… 8 FĂRĂ 5

            GENERIC
. Fragment video. Jurnal-ul de la 8 fără 5. Record mondial la pleonasm. Bucureștiul schimbă latina. Captură de adjective stupefiante. Urechile care văd.   
            CRAINIC.
Bună seara. Nu mă numesc Irina Radu, dar vă invit să urmăriți acum știrile pe larg.
            În perioada de criză pe care o traversează țara noastră, există și sectoare de activitate în care se înregistrează progrese vizibile. Unul din aceste sectoare este pleonasmul. Producția de pleonasme depășește așteptările și, după părerea specialiștilor, avem cantități suficiente chiar și pentru export.
           
OFF. Recent, la București, au fost lansate două noi construcții pleonastice, una dintre ele depășind tot ce s-a realizat pe plan mondial în acest domeniu. Primul pleonasm este unul de tip clasic, bazat pe ignorarea faptului că mass-media înseamnă "mijloacele de comunicare în masă", astfel că "mijloacele mass-media" e ca și cum am spune "mijloacele mijloacelor de" etc. Cel de-al doilea pleonasm este, însă, o construcție modernă, insolită, un adevărat record mondial în domeniu. Este un pleonasm quadruplu, în patru trepte: "prezentul actual contemporan de azi". Iată deci că, deși suntem în perioada de tranziție, la pleonasme stăm bine!  
            ȘTIRI EXTERNE. Roma. (Stînjeneală) Vă rog să mă iertați: e vorba de Roma antică. Datorită unor inițiative private, asistăm zilele acestea la un moment aparte al relațiilor dintre cabinetul Romei antice și Palatul Victoria.
            OFF. Departamentul de Imagine a Limbii Latine de pe lingă Ministerul de Externe al Romei Antice și Contemporane a remis recent o notă de... nu atît protest cît uimire, referitoare la inovațiile senzaționale pe care întreprinzătorii români le implementează în materie de limbă latină. "Noi știam că se spune și se scrie cui prodest, nu qui prodest. Dacă România intenționează să modifice unilateral ortografia latină, am vrea să fim înștiințați din timp, ca să ne transformăm și noi dicționarele" - se arată în nota trimisă de Departamentul respectiv al Romei Antice.           
            Să revenim acasă. Fragment video. Se petrec în societatea românească fenomene cît se poate de diverse. Unele dintre ele nu sunt stranii, altele sunt stranii, iar pe alocuri dăm de unele foarte stranii.
            REPORTER. Stimați telespectatori, o veste bună: un nou succes în sectorul luptei cu stupefiantele. O echipă restrînsă, dar inimoasă, de experți a capturat, prin    mijloace specifice, o afirmație stupefiantă, care avea ascuns înlăuntrul ei un adjectiv stupefiant. Operatorul nostru s-a aflat la fața locului și suntem în măsură să vă prezentăm imagini.
(IMAGINE) Stupefiantul adjectiv este "stupefact": o obrăznicie "stupefactă". Infractorii lingvistici or fi vrut să spună "o obrăznicie care stupefiază", adică te lasă paf, dar au spus "stupefactă", încălcînd astfel legile limbii române.
            REPORTER. Cei care au încălcat legea exprimării normale au săvîrșit fapta într-un ziar pe care, dacă va fi cazul, îl vom dezvălui într-un reportaj viitor. Pentru Jurnalul de la 8 f
ără 5, Petru Eugen Gora.
            CRAINIC. Vreți să aflați noutăți din sfera paranormalului? Rămîneți cu noi și, după rubrica noastră de ȘTIRI PE SCURT, veți auzi ceea ce n-ați mai văzut.
            PE SCURT.  • Specialiștii în boroboațe de exprimare au pus la punct
(IMAGINE) un cronometru care hoinărește, un cronometru care își ia picioarele la spinare. El, pur și simplu, umblă.
            • Pe tarlalele mass-media s-au dat în funcțiune două noi pleonasme
(IMAGINE) care duduie la maximum. "Putea să fie posibilă", adică "putea să se poată" este primul dintre ele. Cu nimic inferior este cel de-al doilea: "faptele ce au urmat pe urmă".          
            • Rămînem în actualitatea internă,
Fragment video. în domeniul fenomenelor paranormale, așa cum v-am promis. Știați că se poate vedea cu urechile? (IMAGINE) Vă invităm să ciuliți ochii: "E un lucru pe care l-am văzut cu ochii mei, cu urechile mele!" scrie negru pe alb în fragmentul de ziar pe care-l aveți pe ecran, stimați telespectatori, și el se constituie într-o nouă dovadă a capacităților deosebite ale românașului vorbitor.
            Acestea au fost știrile, urmează rubrica METEO.
            METEO. Stimați telesp
ectatori, nu am multe să vă spun: vremea rămîne în continuare foarte scurtă. Bună seara. 


(11-27.III.1997) CONFRUNTARE  

            Bună seara, stimate confruntate, bună seara, stimați confruntați. Noi, aici, ne confruntăm cu următoarea problemă: dacă dvs., cei care vă confruntați cu emisiunea noastră, aveți cumva unele obiecții? Cum să facem să ne confruntăm și noi cu acele obiecții? E musai! - să vă explic și de ce. Foarte adesea, omul din partea asta a micului ecran se confruntă cu necazul că vorbește singur. S-a confruntat el cu niște cărți, s-a mai confruntat și cu niscaiva idei, s-o fi confruntat și cu un maldăr de bătăi de cap, dar, degeaba, dacă în momentul transmisiei se confruntă cu indiferența beneficiarului, adică drăguțul de telespectator, care preferă să se confrunte cu alt post de televiziune. Și atunci, omul din partea asta a micului ecran se confruntă cu o ciudă care se indexează pe zi ce trece. De aceea v-aș propune ca, dacă n-aveți ceva mai bun de făcut în următoarele 5 minute, să ne confruntăm nițeluș chiar cu:                                                                      

CONFRUNTAREA
să vedem ce și cum.
            Secolul nostru se confruntă cu niște boli sinistre, cum sunt de pildă cancerul sau SIDA. Limbajul se confruntă și el cu niște boli sinistre. Bolile sinistre cu care se confruntă vorbirea sunt incorectitudinea și platitudinea, adică agramatismul și clișeul. Agramatismul și clișeul sunt cancerul și SIDA cu care se confruntă graiul omenesc. Confruntat cu ele, limbajul se șubrezește, se tîmpește și chiar, pînă la urmă, după multă confruntare, dă ortu' popii. Probabil că acum vă confruntați cu un sentiment de uimire: cum adicătelea, "dă ortu' popii"? Permiteți-mi să vă confrunt cu o explicație: golit de expresia personală și unică a eului nostru, a conștiinței noastre, a ființei noastre, limbajul devine doar un zgomot de uz social, un fel de mîrîială omogenă și plicticoasă. Așa era, în anii cînd ne confruntam cu Partidul Comunist Român și cu șleampăta lui soție, limba de lemn. Nu vreau să anticip acum, o să vă confrunt altădată cu chestiunea limbii de lemn, cu al cărei melesteu o să vă toc mărunt-mărunt. Aș semnala deocamdată că, într-un articol semnat recent de d-na Felicia Meleșcanu în "Cronica română", ne confruntăm cu o nouă și interesantă sintagmă: "limbajul de fier", despre care autoarea observă că "e pe cale să prolifereze în discursul public actual"; d-na Meleșcanu făcea aluzie la unele texte care aveau caracter de înfierare, or, dacă-i așa, ne confruntăm în mod clar cu contradicția că nu poți înFIERa cu ceva de LEMN.
            Dar să revenim la chestiunea de principiu cu care ne confruntam. Înainte, însă, de aceasta, să urmărim un scurt moment publicitar.

 Limba română are vreo 200.000 de cuvinte. Prea multe! Nu ne trebuie atîtea cuvinte! Există un cuvînt care le poate înlocui pe toate celelalte! El desfide orice concurență! Nu ezitați să-l folosiți, în orice-mprejurare, la munte sau la mare! Cuvîntul confruntare / e un cuvînt tare / cel mai tare din parcare! Nici o frază fără cuvîntul confruntare!!

            Mda, suntem din nou în studioul 4 și ne confruntăm. Păi, de fapt, cu ce ne confruntăm?: ne confruntăm cu această invazie de "confruntări". În afară de cancer și SIDA, limbajul se mai confruntă și cu "dăunătorii", cu insectele dăunătoare. Verbul "a confrunta" (sau "a se confrunta") a ajuns un astfel de dăunător, un fel de... dar să urmărim un scurt moment publicitar:

...un fel de gîndac de Colorado al limbajului comun de azi. Scăpat de sub control, el se bagă peste tot și ronțăie tot ce prinde. Rar mai auzi vreun șef spunînd că "are" probleme: nu, el "se confruntă" cu. N-o să-ți spună că "s-au adunat niște necazuri": nu, el se confruntă cu dificultăți. N-o să-ți spună că are de-a face cu o stare de vraiște: nu, el se confruntă cu anume disfuncționalități. N-o să-ți spună că e într-un impas, că e la ananghie, că are o supărare: nu, el se confruntă cu impedimente obiective.
          Stimați telespectatori, vă rog eu frumos: haideți s-o mai terminăm cu confruntatul și cu confruntările! Ce ziceți? mai gîndiți-vă! Vă salut cu confruntare!


 (12-28.III.1997) CACOFONII

            Stimați telespectatori, Fragment video.
bună seara, multă vreme am considerat că nu e în CAzul (!!na, c-am brodit-o!) să vorbesc despre cacofonie, dar uite că nu mai pot să amîn. Din capul locului vreau să alung o confuzie cam populară. Noțiunea de cacofonie nu provine DIN și nu e legată DE ideea de... mă-nțelegeți...! Cacofonie e un neologism format din două cuvinte grecești: kakos, care-nseamnă "rău, urît, prost" și phone, care-nseamnă sunet. Componenta caco- apare și-n alte cuvinte, ce-i drept: mai savante, cum ar fi "cacofazie" = vorbire incorectă, "cacologie" = construcție  gramaticală defectuoasă, sau "cacografie", pe care un dicționar (nu spun care, altminteri onorabil) îl definește ca "ortografiere greșită"; această definiție este ea însăși greșită și am să fac o paranteză ca să explic de ce. Particula, tot grecească, orto- înseamnă "drept, corect": orto-doxie = dreapta credință, orto-pedie = creșterea corectă a oaselor corpului, orto-gonal = unghi drept ș.a.m.d. Orto-grafie va să zică scriere corectă, așa că "ortografie greșită" e un nonsens: e cum am spune un bolnav sănătos. Închid paranteza și revin la componenta caco-. Există mai multe particule de acest gen care i se opun, care au un sens aflat, relativ vorbind, la antipod. Una din ele este calo-, care vine din grecescul kallos = “frumos”, și iată cîteva exemple: calofilie = preocuparea pentru exprimarea sau scrierea deosebit de frumoasă sau îngrijită, pînă la pedanterie (calofilia se referă la CONȚINUTUL  textului, nu la aspectul grafic); caligrafie = scriere frumoasă (de dată asta, în sensul grafic).
            Altă particulă inițială care se opune lui caco- este particula eu- (tot de origine grecească), cu sensul de "cum se cuvine, bun, de bună calitate”. Iat-o în cîteva exemple: euforie: stare bună, foarte plăcută; eufemism: adică vorbire bună, îmbunată, care evită răul, îl escamotează; eugenie: bună zămislire; eu-haristie: cuminecătura la catolici, dar tradus cuvînt cu cuvînt: harul, grația, carisma cea bună; și, în fine, opusul (antonimul) lui cacofonie: eufonie, adică sonoritate bună, placută, armonioasă. Și, cu asta, m-am întors la subiectul central. Cacofonie va să zică, o asociație supărătoare, dezagreabilă, dizgrațioasă de sunete, INDIFERENT care, și nu neapărat ca-ca. E adevarat că aceasta din urmă e cea mai frecvent și cea mai direct agasantă. Dar, repet, nu e singura cacofonie. Într-o propoziție cum ar fi, să zicem: "Adesea la sedință toți tații tac", finalul ță- toți- tații- tac, prin sonoritatea sacadată și țăcănitoare, adică ridicolă, e o cacofonie perfectă! La fel, într-o propoziție de genul "Mama mea m-a mascat", această succesiune de "ma"-uri, care seamănă cu o bîlbîială, este tot o cacofonie indiscutabilă. Asemenea cacofonii, ca și cele banale, "clasice", (le-am cules din mass-media) de tipul "o statistică care", "crede dl.Raveica Că", "a făcut CA COlectivizarea", "să definească calitatea", "procedează ca Călinescu", "să pornească cînd" ș.a.m.d,, toate astea trebuie evitate MAI ALES pentru că ele alterează receptarea enunțului, prin aceea că fac lumea să zîmbească și deci deturnează atenția. Cea mai bună soluție e să intercalăm un cuvînt adecvat: "o statistică RECENTĂ care", "procedează ca G. Călinescu sau în MANIERA lui Călinescu", "să pornească ATUNCI cînd" etc. Subterfugii aplicate "în disperare de cauză" în cursul vorbirii sunt cel de genul "că VIRGULĂ capacitatea" sau cel de genul "el, ca ȘI coleg". O soluție MAI bună e aceea de a schimba unul din cuvinte, de a găsi altă construcție sau o intercalare: nu vom spune: afirm cartea, ci afirm că volumul; nu ca și coleg, ci în calitate de coleg etc. Dacă nu se poate, nu schimbăm: cineva mi-a semnalat o denumire medicală: "stenoză aortică calcificată"; întrucît în limbajul strict științific contează preponderent precizia și nu eufonia, rămîne așa cum e, merge-n același compartiment cu Ion Luca Caragiale și biserica catolică.
            Și, în încheiere, vreau să protestez de la acest microfon împotriva tendinței pedante, chițibușerești, de a căuta cu lumînarea cacofonii acolo unde nu sunt, în enunțuri firești. Sunt sîcîitori cei care sar în sus dacă spui "că cineva" sau "că ceva": !vai, cacofonie, rușine! Atunci ar trebui să desființăm cuvinte cum ar fi căciulă sau căci, nu? Excesul de vigilență, jandarmeria lingvistică, e o fixație caraghioasă. Să vorbim natural, frumos, dar fără să fim, cum se spune-n popor, chisați. Seara bună.


(13-29.III.1997) DATORITĂ ȘI DIN CAUZA

            Doamnelor, d-relor și domnilor, deși știu că nu vă arde de filozofie, din cauza dictonului (sau DATORITĂ dictonului!) "Primum vivere, deinde philosophari" (mai întîi să trăim, apoi să filozofăm), va trebui azi să discutăm despre cauze și efecte. Cum bine-a zis Anaximene,/ trăim printre fenomene! (Mersi, Călinescu!). Fenomenele acestea nu se produc de la sine (am grăit adînc, trebuie să recunoașteți!). Ele au niscaiva cauze. Cauzele lucrează și produc efecte, pe care noi, vorbitorii de limba română, le resimțim fie ca favorabile nouă, fie ca defavorabile nouă, fie, în fine, ca indiferente. Cu această foarte sofisticată prefață, datorită căreia (sau din cauza căreia!?) cred că nici nu mă mai urmăriți, ajung la perechea de spuse care e subiectul întîlnirii din această seară: "datorită" și "din cauză". Folosirea lor generează, în practică, anumite confuzii pe care, cu modesta mea putere de lămurire, încerc să le spulber. Diferența dintre cele două vorbe este următoarea: din punctul de vedere al celui ce cuvîntă, "datorită" trebuie să fie legat de un efect favorabil, plăcut, convenabil, în timp ce "din cauză", de unul negativ, nemulțumitor, defavorabil.
            DATORITĂ: Datorită lui, am reușit să învăț pentru acest examen.
            ??DATORITĂ?? Datorită alcoolului, a ajuns cu mașina în șanț.
            Din cauza alcoolului, a ajuns cu mașina în șanț.
            DIN CAUZA: Din cauza ei, n-am ajuns la timp la gară.
            ??DIN CAUZA?? Din cauza vremii însorite, au ieșit pepeni gustoși.
            Datorită vremii însorite, au ieșit pepeni gustoși.
            DATORITĂ O scoatem la capăt, datorită bunului simț al poporului român.
            DIN CAUZA Multe lucruri merg prost din cauza corupției. 
Să stăm cîteva clipe aici: dacă am spune: "Multe lucruri merg prost datorită corupției", propoziția ar avea, în esență, ceva absurd: ca și cum ar trebui să fim recunoscători corupției că ne-a ajutat să ne ducem de rîpă. E drept, sunt posibile contexte în care e corectă folosirea lui "datorită" (care e sinonim cu "grație" sau cu "mulțumită"), deși efectul a fost negativ: e vorba de contexte ironice, sarcastice, batjocoritoare: Mulțam, stimabile, datorită dumitale sunt în halul ăsta! Adică, ce mai: îți sunt profund îndatorat pentru cîte rele mi-ai făcut! Să mai vedem niște exemple:
           
             ??DATORITĂ??  Datorită grevelor, producția a scăzut.
             DIN CAUZA Din cauza grevelor, producția a scăzut.
             ??DIN CAUZA?? Am cîștigat numai din cauza eforturilor excepționale ale apărătorilor.
             DATORITĂ Am cîștigat numai datorită eforturilor exceptionale ale apărătorilor.
            DIN CAUZA Pagubele sunt mari, din cauza tergiversărilor.
            DATORITĂ Datorită informațiilor pe care mi le-ai dat, am evitat o belea.  
            În toate exemplele pe care le-am dat, "din cauza" este echivalent (deci poate fi înlocuit) cu "din pricina". La rîndul său, "datorită" poate fi substituit prin "grație" sau "mulțumită". Există, vă spuneam acum cîteva minuțele, și situații cînd diferența dintre cele două posibilități dispare. E vorba de acele împrejurări, de acele enunțuri în care subiectivitatea celui care vorbește nu are nici un amestec, acelea în care este exclusă logic vreo participare sufletească. În genere, într-o asemenea postură se află adevărurile științifice: "DIN CAUZA atracției universale descoperite de Newton, corpurile cerești au orbite previzibile" sau "DATORITĂ atracției universale, corpurile cerești au orbite previzibile" - este exact același lucru. Sau: Apa se evaporă datorită căldurii / Apa se evaporă din cauza căldurii - cele două propoziții sunt în mod egal corecte. 

            În concluzie: dacă efectul, rezultatul este din punctul nostru de vedere unul BUN, vom folosi "datorită"; dacă este unul RĂU, vom folosi "din cauza". 
            Am răspuns în acest fel și telespectatorilor: Cristian Ojog, din Odobești (Secuieni-Bacău), Alina Leuca din Tecuci, Maria Victoria Cristache din Brașov, Elena Dorneanu din Cluj și Eugenia Cristea din București.
Din cauza lor v-am răpit 5 minute din viață, datorită lor am atins un subiect care poate interesează și pe alții. Mă opresc aici, din cauză că nu mai am timp. Bună seara.


 (15-31.III.1997)  AD USUM DELPHINI

            Bună seara. Un telespectator din Ploiești, Sorin Cornea, a cumpărat romanul Cei trei mus(ș)chetari al lui Alexandre Dumas, scos nu de mult de o editură românească, în limba franceză. (Aici trebuie să fac o paranteză. MuSchetarii (IMAGINE 1) erau niște nobili călări în slujba casei regale a Franței, prin secolele 17-18, înarmați (IMAGINE 2) îndeobște cu o MUSCHETĂ, de unde le-a venit și numele. Sunt împotriva pronunției "mușchetari" pentru că, pe de o parte, obturează adevărata etimologie, foarte simplă, și pe de altă parte, introduce o falsă etimologie vulgară: mușchii tari).
            Buuun. Confruntînd paginile romanului cumpărat azi, cu o traducere de Ticu Archip și Milton Fanny Lehrer din 1969, de la Ed. Tineretului, dl Sorin Cornea a observat că textul ediției în franțuzește este mult prescurtat, citîndu-mi și un exemplu convingător, și întrebîndu-mă dacă așa ceva e admisibil. Primul răspuns care-mi vine pe buze este: NU, nu e admisibil. Respectul față de opera literară - și cu atît mai mult una arhi-celebră, clasică - interzice orice intervenție în text. E adevărat, există un anume set de excepții, așa-numitele ediții "ad ususm Delphini" (adică "pentru uzul Delfinului"). Despre ce e vorba? Delfin (în franțuzește Dauphin) era numele dat fiului mai mare al regilor Franței. Ludovic al XIV-lea
(IMAGINE 3) i-a însărcinat pe cărturarii Bossuet și Huet să pregătească, pentru instruirea fiului său, ediții speciale din operele clasicilor greci și latini, din care să scoată pasajele nepotrivite pentru un copil (adică cele prea violente, sau frivole, sau cu aluzii sexuale ori scatologice etc.). Zis și făcut. Astfel s-a instituit o tradiție care dăinuie, într-un fel, pînă în zilele noastre. Se scot și azi ediții "ad ususm Delphini", adică speciale pentru copii, ediții ale unor cărți faimoase din care a fost înlăturat discret ceea ce ar fi inadecvat vîrstelor fragede. Din această practică pot ieși lucruri oneste, folositoare pentru educația copiilor, cum ar fi reputatele Povestiri după piesele lui Shakespeare ale cuplului Charles și Mary Lamb (ce vă arăt eu este o ediție din 1956, în traducerea lui Eugen B. Marian), dar și lucruri mai discutabile, cum ar fi această (frumoasă altminteri) ediție a lui Gargantua și Pantagruel, de la Editura pentru Literatură Universală din 1967, ilustrată de Benedict Gănescu, în traducerea lui Alexandru Hodoș. Ediția e de două ori un hibrid, întrucît ea se vrea în același timp integrală (cum ni se spune la p. 39), dar și delicată, "ad ususm Delphini", adică, ce mai încolo și-ncoace, cenzurată prin îmblînzire, de vreme ce traducătorul mărturisește explicit: "am atenuat oarecum sosurile prea pipărate din delicioasa bucătărie a lui Rabelais". Atenuînd sosurile, intervenind în bucătăria lui Rabelais, traducerea capătă un caracter subiectiv și aleatoriu, ediția nu mai e creditabilă: citim un Rabelais îndulcit unde și cum a găsit de cuviință bunul plac al d-lui Hodoș. Mai corectă și utilă a fost procedura soților Vulpescu, care au oferit, în 1968, la Ed. Tineretului, o ediție în mod limpede alcătuită pentru cei mici, după cum se și menționează pe pagina de titlu: "povestite pentru copii de...". Un experiment nefericit este și ediția aceasta, tot oarecum "ad usum Delphini", în care dl Dumitru Trancă a încercat să povestească în proză, “pentru tinerii cititori", cum zice d-sa, Divina Comedie a lui Dante, rezultatul fiind de fapt un amestec de rezumare și comentariu, de pildă: "În acest cînt apare pentru prima oară anticlericalismul lui Dante" etc.  

            Revenind acum la Cei trei muSchetari, sunt de părere că prescurtările nu au justificare, ba chiar sunt o crimă de lez-literatură, deoarece cartea lui Dumas nu conține nici un fel de pasaje care să fie contraindicate junelor vlăstare. Rezultatul s-ar încadra în ceea ce în Occident poartă numele de comics-uri, adică romane celebre, condensate pentru semi- și sferto-docți, sub formă de benzi desenate. E drept că și Constantin Noica și-a cîștigat o bucată de pîine în domiciliul obligatoriu de la Cîmpulung povestind, pe scurt, în scris Război și pace, unui colonel (ce bine ar fi de s-ar găsi acel manuscris!), dar era Noica și textul nu era destinat publicului larg.
            Pînă m
îine, toate cele bune.

George PRUTEANU