(10-26.III.1997) JURNALUL DE LA… 8 FĂRĂ 5

            GENERIC. Jurnal-ul de la 8 fără 5. Record mondial la pleonasm. Bucureştiul schimbă latina. Captură de adjective stupefiante. Urechile care văd.   
            CRAINIC. Bună seara. Nu mă numesc Irina Radu, dar vă invit să urmăriţi acum ştirile pe larg.
            În perioada de criză pe care o traversează ţara noastră, există şi sectoare de activitate în care se înregistrează progrese vizibile. Unul din aceste sectoare este pleonasmul. Producţia de pleonasme depăşeşte aşteptările şi, după părerea specialiştilor, avem cantităţi suficiente chiar şi pentru export.
            OFF. Recent, la Bucureşti, au fost lansate două noi construcţii pleonastice, una dintre ele depăşind tot ce s-a realizat pe plan mondial în acest domeniu. Primul pleonasm este unul de tip clasic, bazat pe ignorarea faptului că mass-media înseamnă "mijloacele de comunicare în masă", astfel că "mijloacele mass-media" e ca şi cum am spune "mijloacele mijloacelor de" etc. Cel de-al doilea pleonasm este, însă, o construcţie modernă, insolită, un adevărat record mondial în domeniu. Este un pleonasm quadruplu, în patru trepte: "prezentul actual contemporan de azi". Iată deci că, deşi suntem în perioada de tranziţie, la pleonasme stăm bine!  
            ŞTIRI EXTERNE. Roma. (Stînjeneală) Vă rog să mă iertaţi: e vorba de Roma antică. Datorită unor iniţiative private, asistăm zilele acestea la un moment aparte al relaţiilor dintre cabinetul Romei antice şi Palatul Victoria.
            OFF. Departamentul de Imagine a Limbii Latine de pe lingă Ministerul de Externe al Romei Antice şi Contemporane a remis recent o notă de... nu atît protest cît uimire, referitoare la inovaţiile senzaţionale pe care întreprinzătorii români le implementează în materie de limbă latină. "Noi ştiam că se spune şi se scrie cui prodest, nu qui prodest. Dacă România intenţionează să modifice unilateral ortografia latină, am vrea să fim înştiinţaţi din timp, ca să ne transformăm şi noi dicţionarele" - se arată în nota trimisă de Departamentul respectiv al Romei Antice.           
            Să revenim acasă. Se petrec în societatea românească fenomene cît se poate de diverse. Unele dintre ele nu sunt stranii, altele sunt stranii, iar pe alocuri dăm de unele foarte stranii.
            REPORTER. Stimaţi telespectatori, o veste bună: un nou succes în sectorul luptei cu stupefiantele. O echipă restrînsă, dar inimoasă, de experţi a capturat, prin    mijloace specifice, o afirmaţie stupefiantă, care avea ascuns înlăuntrul ei un adjectiv stupefiant. Operatorul nostru s-a aflat la faţa locului şi suntem în măsură să vă prezentăm imagini. (IMAGINE) Stupefiantul adjectiv este "stupefact": o obrăznicie "stupefactă". Infractorii lingvistici or fi vrut să spună "o obrăznicie care stupefiază", adică te lasă paf, dar au spus "stupefactă", încălcînd astfel legile limbii române.
            REPORTER. Cei care au încălcat legea exprimării normale au săvîrşit fapta într-un ziar pe care, dacă va fi cazul, îl vom dezvălui într-un reportaj viitor. Pentru Jurnalul de la 8 fără 5, Petru Eugen Gora.
            CRAINIC. Vreţi să aflaţi noutăţi din sfera paranormalului? Rămîneţi cu noi şi, după rubrica noastră de ŞTIRI PE SCURT, veţi auzi ceea ce n-aţi mai văzut.
            PE SCURT.  • Specialiştii în boroboaţe de exprimare au pus la punct (IMAGINE) un cronometru care hoinăreşte, un cronometru care îşi ia picioarele la spinare. El, pur şi simplu, umblă.
            • Pe tarlalele mass-media s-au dat în funcţiune două noi pleonasme (IMAGINE) care duduie la maximum. "Putea să fie posibilă", adică "putea să se poată" este primul dintre ele. Cu nimic inferior este cel de-al doilea: "faptele ce au urmat pe urmă".          
            • Rămînem în actualitatea internă, în domeniul fenomenelor paranormale, aşa cum v-am promis. Ştiaţi că se poate vedea cu urechile? (IMAGINE) Vă invităm să ciuliţi ochii: "E un lucru pe care l-am văzut cu ochii mei, cu urechile mele!" scrie negru pe alb în fragmentul de ziar pe care-l aveţi pe ecran, stimaţi telespectatori, şi el se constituie într-o nouă dovadă a capacităţilor deosebite ale românaşului vorbitor.
            Acestea au fost ştirile, urmează rubrica METEO.
            METEO. Stimaţi telespectatori, nu am multe să vă spun: vremea rămîne în continuare foarte scurtă. Bună seara. 

(11-27.III.1997) CONFRUNTARE  

            Bună seara, stimate confruntate, bună seara, stimaţi confruntaţi. Noi, aici, ne confruntăm cu următoarea problemă: dacă dvs., cei care vă confruntaţi cu emisiunea noastră, aveţi cumva unele obiecţii? Cum să facem să ne confruntăm şi noi cu acele obiecţii? E musai! - să vă explic şi de ce. Foarte adesea, omul din partea asta a micului ecran se confruntă cu necazul că vorbeşte singur. S-a confruntat el cu nişte cărţi, s-a mai confruntat şi cu niscaiva idei, s-o fi confruntat şi cu un maldăr de bătăi de cap, dar, degeaba, dacă în momentul transmisiei se confruntă cu indiferenţa beneficiarului, adică drăguţul de telespectator, care preferă să se confrunte cu alt post de televiziune. Şi atunci, omul din partea asta a micului ecran se confruntă cu o ciudă care se indexează pe zi ce trece. De aceea v-aş propune ca, dacă n-aveţi ceva mai bun de făcut în următoarele 5 minute, să ne confruntăm niţeluş chiar cu:                                                                      
CONFRUNTAREA
să vedem ce şi cum.
            Secolul nostru se confruntă cu nişte boli sinistre, cum sunt de pildă cancerul sau SIDA. Limbajul se confruntă şi el cu nişte boli sinistre. Bolile sinistre cu care se confruntă vorbirea sunt incorectitudinea şi platitudinea, adică agramatismul şi clişeul. Agramatismul şi clişeul sunt cancerul şi SIDA cu care se confruntă graiul omenesc. Confruntat cu ele, limbajul se şubrezeşte, se tîmpeşte şi chiar, pînă la urmă, după multă confruntare, dă ortu' popii. Probabil că acum vă confruntaţi cu un sentiment de uimire: cum adicătelea, "dă ortu' popii"? Permiteţi-mi să vă confrunt cu o explicaţie: golit de expresia personală şi unică a eului nostru, a conştiinţei noastre, a fiinţei noastre, limbajul devine doar un zgomot de uz social, un fel de mîrîială omogenă şi plicticoasă. Aşa era, în anii cînd ne confruntam cu Partidul Comunist Român şi cu şleampăta lui soţie, limba de lemn. Nu vreau să anticip acum, o să vă confrunt altădată cu chestiunea limbii de lemn, cu al cărei melesteu o să vă toc mărunt-mărunt. Aş semnala deocamdată că, într-un articol semnat recent de d-na Felicia Meleşcanu în "Cronica română", ne confruntăm cu o nouă şi interesantă sintagmă: "limbajul de fier", despre care autoarea observă că "e pe cale să prolifereze în discursul public actual"; d-na Meleşcanu făcea aluzie la unele texte care aveau caracter de înfierare, or, dacă-i aşa, ne confruntăm în mod clar cu contradicţia că nu poţi înFIERa cu ceva de LEMN.
            Dar să revenim la chestiunea de principiu cu care ne confruntam. Înainte, însă, de aceasta, să urmărim un scurt moment publicitar.

Limba română are vreo 200.000 de cuvinte. Prea multe! Nu ne trebuie atîtea cuvinte! Există un cuvînt care le poate înlocui pe toate celelalte! El desfide orice concurenţă! Nu ezitaţi să-l folosiţi, în orice-mprejurare, la munte sau la mare! Cuvîntul confruntare / e un cuvînt tare / cel mai tare din parcare! Nici o frază fără cuvîntul confruntare!!

            Mda, suntem din nou în studioul 4 şi ne confruntăm. Păi, de fapt, cu ce ne confruntăm?: ne confruntăm cu această invazie de "confruntări". În afară de cancer şi SIDA, limbajul se mai confruntă şi cu "dăunătorii", cu insectele dăunătoare. Verbul "a confrunta" (sau "a se confrunta") a ajuns un astfel de dăunător, un fel de... dar să urmărim un scurt moment publicitar:

...un fel de gîndac de Colorado al limbajului comun de azi. Scăpat de sub control, el se bagă peste tot şi ronţăie tot ce prinde. Rar mai auzi vreun şef spunînd că "are" probleme: nu, el "se confruntă" cu. N-o să-ţi spună că "s-au adunat nişte necazuri": nu, el se confruntă cu dificultăţi. N-o să-ţi spună că are de-a face cu o stare de vraişte: nu, el se confruntă cu anume disfuncţionalităţi. N-o să-ţi spună că e într-un impas, că e la ananghie, că are o supărare: nu, el se confruntă cu impedimente obiective.
          Stimaţi telespectatori, vă rog eu frumos: haideţi s-o mai terminăm cu confruntatul şi cu confruntările! Ce ziceţi? mai gîndiţi-vă! Vă salut cu confruntare!

 (12-28.III.1997) CACOFONII

            Stimaţi telespectatori, bună seara, multă vreme am considerat că nu e înCĂ CAzul (!!na, c-am brodit-o!) să vorbesc despre cacofonie, dar uite că nu mai pot să amîn. Din capul locului vreau să alung o confuzie cam populară. Noţiunea de cacofonie nu provine DIN şi nu e legată DE ideea de... mă-nţelegeţi...! Cacofonie e un neologism format din două cuvinte greceşti: kakos, care-nseamnă "rău, urît, prost" şi phone, care-nseamnă sunet. Componenta caco- apare şi-n alte cuvinte, ce-i drept: mai savante, cum ar fi "cacofazie" = vorbire incorectă, "cacologie" = construcţie  gramaticală defectuoasă, sau "cacografie", pe care un dicţionar (nu spun care, altminteri onorabil) îl defineşte ca "ortografiere greşită"; această definiţie este ea însăşi greşită şi am să fac o paranteză ca să explic de ce. Particula, tot grecească, orto- înseamnă "drept, corect": orto-doxie = dreapta credinţă, orto-pedie = creşterea corectă a oaselor corpului, orto-gonal = unghi drept ş.a.m.d. Orto-grafie va să zică scriere corectă, aşa că "ortografie greşită" e un nonsens: e cum am spune un bolnav sănătos. Închid paranteza şi revin la componenta caco-. Există mai multe particule de acest gen care i se opun, care au un sens aflat, relativ vorbind, la antipod. Una din ele este calo-, care vine din grecescul kallos = “frumos”, şi iată cîteva exemple: calofilie = preocuparea pentru exprimarea sau scrierea deosebit de frumoasă sau îngrijită, pînă la pedanterie (calofilia se referă la CONŢINUTUL  textului, nu la aspectul grafic); caligrafie = scriere frumoasă (de dată asta, în sensul grafic).
            Altă particulă iniţială care se opune lui caco- este particula eu- (tot de origine grecească), cu sensul de "cum se cuvine, bun, de bună calitate”. Iat-o în cîteva exemple: euforie: stare bună, foarte plăcută; eufemism: adică vorbire bună, îmbunată, care evită răul, îl escamotează; eugenie: bună zămislire; eu-haristie: cuminecătura la catolici, dar tradus cuvînt cu cuvînt: harul, graţia, carisma cea bună; şi, în fine, opusul (antonimul) lui cacofonie: eufonie, adică sonoritate bună, placută, armonioasă. Şi, cu asta, m-am întors la subiectul central. Cacofonie va să zică, o asociaţie supărătoare, dezagreabilă, dizgraţioasă de sunete, INDIFERENT care, şi nu neapărat ca-ca. E adevarat că aceasta din urmă e cea mai frecvent şi cea mai direct agasantă. Dar, repet, nu e singura cacofonie. Într-o propoziţie cum ar fi, să zicem: "Adesea la sedinţă toţi taţii tac", finalul ţă- toţi- taţii- tac, prin sonoritatea sacadată şi ţăcănitoare, adică ridicolă, e o cacofonie perfectă! La fel, într-o propoziţie de genul "Mama mea m-a mascat", această succesiune de "ma"-uri, care seamănă cu o bîlbîială, este tot o cacofonie indiscutabilă. Asemenea cacofonii, ca şi cele banale, "clasice", (le-am cules din mass-media) de tipul "o statistică care", "crede dl.Raveica Că", "a făcut CA COlectivizarea", "să definească calitatea", "procedează ca Călinescu", "să pornească cînd" ş.a.m.d,, toate astea trebuie evitate MAI ALES pentru că ele alterează receptarea enunţului, prin aceea că fac lumea să zîmbească şi deci deturnează atenţia. Cea mai bună soluţie e să intercalăm un cuvînt adecvat: "o statistică RECENTĂ care", "procedează ca G. Călinescu sau în MANIERA lui Călinescu", "să pornească ATUNCI cînd" etc. Subterfugii aplicate "în disperare de cauză" în cursul vorbirii sunt cel de genul "că VIRGULĂ capacitatea" sau cel de genul "el, ca ŞI coleg". O soluţie MAI bună e aceea de a schimba unul din cuvinte, de a găsi altă construcţie sau o intercalare: nu vom spune: afirm că cartea, ci afirm că volumul; nu ca şi coleg, ci în calitate de coleg etc. Dacă nu se poate, nu schimbăm: cineva mi-a semnalat o denumire medicală: "stenoză aortică calcificată"; întrucît în limbajul strict ştiinţific contează preponderent precizia şi nu eufonia, rămîne aşa cum e, merge-n acelaşi compartiment cu Ion Luca Caragiale şi biserica catolică.
            Şi, în încheiere, vreau să protestez de la acest microfon împotriva tendinţei pedante, chiţibuşereşti, de a căuta cu lumînarea cacofonii acolo unde nu sunt, în enunţuri fireşti. Sunt sîcîitori cei care sar în sus dacă spui "că cineva" sau "că ceva": !vai, cacofonie, ruşine! Atunci ar trebui să desfiinţăm cuvinte cum ar fi căciulă sau căci, nu? Excesul de vigilenţă, jandarmeria lingvistică, e o fixaţie caraghioasă. Să vorbim natural, frumos, dar fără să fim, cum se spune-n popor, chisaţi. Seara bună.

(13-29.III.1997) DATORITĂ ŞI DIN CAUZA

            Doamnelor, d-relor şi domnilor, deşi ştiu că nu vă arde de filozofie, din cauza dictonului (sau DATORITĂ dictonului!) "Primum vivere, deinde philosophari" (mai întîi să trăim, apoi să filozofăm), va trebui azi să discutăm despre cauze şi efecte. Cum bine-a zis Anaximene,/ trăim printre fenomene! (Mersi, Călinescu!). Fenomenele acestea nu se produc de la sine (am grăit adînc, trebuie să recunoaşteţi!). Ele au niscaiva cauze. Cauzele lucrează şi produc efecte, pe care noi, vorbitorii de limba română, le resimţim fie ca favorabile nouă, fie ca defavorabile nouă, fie, în fine, ca indiferente. Cu această foarte sofisticată prefaţă, datorită căreia (sau din cauza căreia!?) cred că nici nu mă mai urmăriţi, ajung la perechea de spuse care e subiectul întîlnirii din această seară: "datorită" şi "din cauză". Folosirea lor generează, în practică, anumite confuzii pe care, cu modesta mea putere de lămurire, încerc să le spulber. Diferenţa dintre cele două vorbe este următoarea: din punctul de vedere al celui ce cuvîntă, "datorită" trebuie să fie legat de un efect favorabil, plăcut, convenabil, în timp ce "din cauză", de unul negativ, nemulţumitor, defavorabil.
            DATORITĂ: Datorită lui, am reuşit să învăţ pentru acest examen.
            ??DATORITĂ?? Datorită alcoolului, a ajuns cu maşina în şanţ.
            Din cauza alcoolului, a ajuns cu maşina în şanţ.
            DIN CAUZA: Din cauza ei, n-am ajuns la timp la gară.
            ??DIN CAUZA?? Din cauza vremii însorite, au ieşit pepeni gustoşi.
            Datorită vremii însorite, au ieşit pepeni gustoşi.
            DATORITĂ O scoatem la capăt, datorită bunului simţ al poporului român.
            DIN CAUZA Multe lucruri merg prost din cauza corupţiei. 
Să stăm cîteva clipe aici: dacă am spune: "Multe lucruri merg prost datorită corupţiei", propoziţia ar avea, în esenţă, ceva absurd: ca şi cum ar trebui să fim recunoscători corupţiei că ne-a ajutat să ne ducem de rîpă. E drept, sunt posibile contexte în care e corectă folosirea lui "datorită" (care e sinonim cu "graţie" sau cu "mulţumită"), deşi efectul a fost negativ: e vorba de contexte ironice, sarcastice, batjocoritoare: Mulţam, stimabile, datorită dumitale sunt în halul ăsta! Adică, ce mai: îţi sunt profund îndatorat pentru cîte rele mi-ai făcut! Să mai vedem nişte exemple:            
             ??DATORITĂ??  Datorită grevelor, producţia a scăzut.
             DIN CAUZA Din cauza grevelor, producţia a scăzut.
             ??DIN CAUZA?? Am cîştigat numai din cauza eforturilor excepţionale ale apărătorilor.
             DATORITĂ Am cîştigat numai datorită eforturilor exceptionale ale apărătorilor.
            DIN CAUZA Pagubele sunt mari, din cauza tergiversărilor.
            DATORITĂ Datorită informaţiilor pe care mi le-ai dat, am evitat o belea.  
            În toate exemplele pe care le-am dat, "din cauza" este echivalent (deci poate fi înlocuit) cu "din pricina". La rîndul său, "datorită" poate fi substituit prin "graţie" sau "mulţumită". Există, vă spuneam acum cîteva minuţele, şi situaţii cînd diferenţa dintre cele două posibilităţi dispare. E vorba de acele împrejurări, de acele enunţuri în care subiectivitatea celui care vorbeşte nu are nici un amestec, acelea în care este exclusă logic vreo participare sufletească. În genere, într-o asemenea postură se află adevărurile ştiinţifice: "DIN CAUZA atracţiei universale descoperite de Newton, corpurile cereşti au orbite previzibile" sau "DATORITĂ atracţiei universale, corpurile cereşti au orbite previzibile" - este exact acelaşi lucru. Sau: Apa se evaporă datorită căldurii / Apa se evaporă din cauza căldurii - cele două propoziţii sunt în mod egal corecte. 

            În concluzie: dacă efectul, rezultatul este din punctul nostru de vedere unul BUN, vom folosi "datorită"; dacă este unul RĂU, vom folosi "din cauza". 
            Am răspuns în acest fel şi telespectatorilor: Cristian Ojog, din Odobeşti (Secuieni-Bacău), Alina Leuca din Tecuci, Maria Victoria Cristache din Braşov, Elena Dorneanu din Cluj şi Eugenia Cristea din Bucureşti. Din cauza lor v-am răpit 5 minute din viaţă, datorită lor am atins un subiect care poate interesează şi pe alţii. Mă opresc aici, din cauză că nu mai am timp. Bună seara.

 (15-31.III.1997)  AD USUM DELPHINI

            Bună seara. Un telespectator din Ploieşti, Sorin Cornea, a cumpărat romanul Cei trei mus(ş)chetari al lui Alexandre Dumas, scos nu de mult de o editură românească, în limba franceză. (Aici trebuie să fac o paranteză. MuSchetarii (IMAGINE 1) erau nişte nobili călări în slujba casei regale a Franţei, prin secolele 17-18, înarmaţi (IMAGINE 2) îndeobşte cu o MUSCHETĂ, de unde le-a venit şi numele. Sunt împotriva pronunţiei "muşchetari" pentru că, pe de o parte, obturează adevărata etimologie, foarte simplă, şi pe de altă parte, introduce o falsă etimologie vulgară: muşchii tari).
            Buuun. Confruntînd paginile romanului cumpărat azi, cu o traducere de Ticu Archip şi Milton Fanny Lehrer din 1969, de la Ed. Tineretului, dl Sorin Cornea a observat că textul ediţiei în franţuzeşte este mult prescurtat, citîndu-mi şi un exemplu convingător, şi întrebîndu-mă dacă aşa ceva e admisibil. Primul răspuns care-mi vine pe buze este: NU, nu e admisibil. Respectul faţă de opera literară - şi cu atît mai mult una arhi-celebră, clasică - interzice orice intervenţie în text. E adevărat, există un anume set de excepţii, aşa-numitele ediţii "ad ususm Delphini" (adică "pentru uzul Delfinului"). Despre ce e vorba? Delfin (în franţuzeşte Dauphin) era numele dat fiului mai mare al regilor Franţei. Ludovic al XIV-lea (IMAGINE 3) i-a însărcinat pe cărturarii Bossuet şi Huet să pregătească, pentru instruirea fiului său, ediţii speciale din operele clasicilor greci şi latini, din care să scoată pasajele nepotrivite pentru un copil (adică cele prea violente, sau frivole, sau cu aluzii sexuale ori scatologice etc.). Zis şi făcut. Astfel s-a instituit o tradiţie care dăinuie, într-un fel, pînă în zilele noastre. Se scot şi azi ediţii "ad ususm Delphini", adică speciale pentru copii, ediţii ale unor cărţi faimoase din care a fost înlăturat discret ceea ce ar fi inadecvat vîrstelor fragede. Din această practică pot ieşi lucruri oneste, folositoare pentru educaţia copiilor, cum ar fi reputatele Povestiri după piesele lui Shakespeare ale cuplului Charles şi Mary Lamb (ce vă arăt eu este o ediţie din 1956, în traducerea lui Eugen B. Marian), dar şi lucruri mai discutabile, cum ar fi această (frumoasă altminteri) ediţie a lui Gargantua şi Pantagruel, de la Editura pentru Literatură Universală din 1967, ilustrată de Benedict Gănescu, în traducerea lui Alexandru Hodoş. Ediţia e de două ori un hibrid, întrucît ea se vrea în acelaşi timp integrală (cum ni se spune la p. 39), dar şi delicată, "ad ususm Delphini", adică, ce mai încolo şi-ncoace, cenzurată prin îmblînzire, de vreme ce traducătorul mărturiseşte explicit: "am atenuat oarecum sosurile prea pipărate din delicioasa bucătărie a lui Rabelais". Atenuînd sosurile, intervenind în bucătăria lui Rabelais, traducerea capătă un caracter subiectiv şi aleatoriu, ediţia nu mai e creditabilă: citim un Rabelais îndulcit unde şi cum a găsit de cuviinţă bunul plac al d-lui Hodoş. Mai corectă şi utilă a fost procedura soţilor Vulpescu, care au oferit, în 1968, la Ed. Tineretului, o ediţie în mod limpede alcătuită pentru cei mici, după cum se şi menţionează pe pagina de titlu: "povestite pentru copii de...". Un experiment nefericit este şi ediţia aceasta, tot oarecum "ad usum Delphini", în care dl Dumitru Trancă a încercat să povestească în proză, “pentru tinerii cititori", cum zice d-sa, Divina Comedie a lui Dante, rezultatul fiind de fapt un amestec de rezumare şi comentariu, de pildă: "În acest cînt apare pentru prima oară anticlericalismul lui Dante" etc.  

            Revenind acum la Cei trei muSchetari, sunt de părere că prescurtările nu au justificare, ba chiar sunt o crimă de lez-literatură, deoarece cartea lui Dumas nu conţine nici un fel de pasaje care să fie contraindicate junelor vlăstare. Rezultatul s-ar încadra în ceea ce în Occident poartă numele de comics-uri, adică romane celebre, condensate pentru semi- şi sferto-docţi, sub formă de benzi desenate. E drept că şi Constantin Noica şi-a cîştigat o bucată de pîine în domiciliul obligatoriu de la Cîmpulung povestind, pe scurt, în scris Război şi pace, unui colonel (ce bine ar fi de s-ar găsi acel manuscris!), dar era Noica şi textul nu era destinat publicului larg.
            Pînă mîine, toate cele bune.