(16-1.IV.1997) ECHIVOC

          Bună seara. E-ntîi aprilie. Aţi citit cele patru propoziţii de pe ecran? Şi? Aţi observat ceva dubios? Nu vă grăbiţi să-mi răspundeţi, aş mai vrea să vă arăt ceva. Priviţi, vă rog, acest desen (al englezului Hill):

observaţi că-l puteţi "descifra" în două feluri? Puteţi vedea în el fie (dacă veţi clica pe "Tînără") o femeie tînără, din semiprofil-spate (îi vedeţi urechea, tîmpla, năsucul şi o pleoapă) - fie (dacă veţi clica pe "Bătrînă") cu totul altceva, o doamnă cam în vîrstă şi cu figură foarte acră: e din profil, remarcaţi nasul mare, ochiul rău, buzele strînse, bărbia ascuţită.
          Acum aţi înţeles rostul propoziţiilor de la început, al căror "clou" era ECHIVOCUL din cauza accentului. Acesta şi este subiectul micii noastre taclale de azi: echivocul, ambiguitatea, cărora le-am mai putea spune ambivalenţă sau amfibologie. Lipsită de context, fiecare dintre propoziţiile anterioare putea fi citită în două moduri: prima: am luat cu mine nişte còpii - sau nişte copìi; a doua: umbrèle erau pretudindeni - sau ùmbrele erau pretutindeni; a treia: acelea erau tortùri – sau tòrturi; a patra: au fost aruncaţi în lături – sau lătùri = în murdării etc. Asemenea ambiguităţi de accent mai pot provoca şi cuvinte ca: vèselă-vesèlă, hàină-haìnă, seduc-se duc ş.a.
          Să mai privim o imagine. Autorul acestui desen e Sandro del Prete. Ce vedeţi?

          Ştiu, nu aveţi nici o îndoială că e vorba de o femeie goală care stă în vîrful picioarelor şi e văzută din spate. Sper, totuşi că sunteţi mai prudenţi acum, cînd ştiţi subiectul, şi n-o să vă uimiţi din cale-afară dacă am să vă anunţ că, de fapt, în desen nu e nici o femeie: în stînga ferestrei e o etajeră, pe care se află o vază cu flori; sub etajeră e o pisică; în dreapta, o perdea; pe pervazul ferestrei e asezată o cupă, iar în afara ferestrei atîrnă la uscat nişte ciorapi... Perdeaua, pisica şi etajera creează iluzia conturului unei femei! Desigur, însă, că totul e intenţionat, şi e un fapt că desenul se poate "citi" în două feluri! (Clicaţi pe imagine şi o imagine puţin ajustată vă va edifica. Alt clic = revenire)
          Să ne-ntoarcem la cuvinte: citiţi, rogu-vă, propoziţia următoare:
                    "Am expediat scrisoarea prietenului"
(situaţia e aceeaşi, fie în scris, fie oral). Un om avertizat face cît doi, aţi sesizat imediat că are două feţe! Nu e clar ce am făcut: am expediat cuiva o scrisoare a prietenului meu (adică am fost un intermediar), sau i-am trimis, eu, pur şi simplu, prietenului meu, o scrisoare? Ambele interpretări sunt posibile şi acesta e un exemplu de echivoc gramatical supărător.
          Dar iată încă un tip de situaţie, în care echivocul e creat nu de accentul din cadrul cuvîntului, ci de accentul din cadrul propoziţiei.
                    "El mi-a dat puţină alinare."
După cum punem accentul în propoziţie, acest enunţ poate avea două tîlcuri diferite, cu două încărcături afective opuse: dacă accentuăm pe "el" sau pe "dat", reiese că suntem mulţumiţi că am primit totuşi ceva, că am fost ajutati (El mi-a dat puţină alinare); dacă însă accentuăm pe "puţină", reiese un sentiment de nemulţumire, în comparaţie cu dorinţele şi aşteptările noastre (El mi-a dat puţină alinare).
          Iată acum una din cele mai complexe imagini echivoce:

(am mai folosit-o cîndva, în altă ordine de idei). E o pictură de Salvador Dali, din 1940. (Clicaţi pe imagine pentru detalii.) În centru puteţi desluşi fie doi nobili spanioli, cu gulerele lor albe, mari, specifice, şi în spatele lor, bolta acelei clădiri şi cerul - fie, dacă vă uitaţi altfel, capul lui Voltaire, cu zîmbetul său sarcastic: capetele celor doi nobili sunt acum ochii lui Voltaire, iar bolta e fruntea şi părul său.
          Şi un ultim exemplu de frază echivocă:
                    "Se uita la mine cu privirea aceea a omului care îngheaţă".
E vorba de o privire care ne transformă în gheaţă? sau de privirea cuiva care e înnebunit de frig?   
          Pe fondul altei imagini echivoce, tot a lui Dali (clicaţi pe imagine pentru detalii.),

 în care vă invit să vedeţi fie o şaretă, fie o moschee, îmi iau rămas bun pînă mîine. Fie-vă bine. (4,56)