(30-15.IV.1997) POEZIE 

            Bună seara. Ştiţi īntīmplarea cu primii paşi ai lui Topīrceanu pe tărīmul artei? Topīrceanu era elev, īn şcoala primară, şi a scris prima lui poezie. Ca orice creator, a vrut s-o īmpartăşească omenirii sau, īn orice caz, cuiva, acolo, o fiinţă. A chemat īn w.c. un coleg care părea de īncredere şi i-a citit-o. Acela a ascultat răbdător, după care i-a pus ritos următoarea īntrebare: -Cīt īmi dai să nu te spun lu' domnu' īnvăţător?
        Ce idei deducem noi din această anecdotă? Mai multe: 1) că putem deosebi pe lumea aceasta două tipuri distincte de indivizi: cei care vor să producă fiori şi cei care vor să producă bani (amīndouă laolaltă nu prea merg, amintiţi-vă rima emblematică a lui Eminescu: poezie / sărăcie). 2) Nu-ţi īncredinţa sufletul cui nu trebuie, că ţi-l terfeleşte. 3) Unii vor mormăi, poate, că nici locul nu era propice poeziei, dar eu īmi amintesc de Modigliani care declara că i-ar plăcea ca tablourile lui să fie expuse īn w.c.-uri şi, pe de altă parte, am văzut, acum vreun an, pe micul ecran o expoziţie de pictură organizată, de nevoie, īntr-un grajd, şi nu era rău deloc, ba chiar era foarte emoţionantă (ştiu, veţi spune că grajdul e altceva, īn grajd, sau pe-aproape, s-au īntīmplat lucruri decisive pentru omenire - zic şi eu ca rabinul: aveţi şi dvs. dreptate!)
        Ştiţi de ce am īnceput aşa? Fiindcă foarte multă lume īmi trimite poezii. N-am de gīnd să le cer bani... ca să nu-i spun lu' domnu'; dimpotrivă, īi privesc cu simpatie. Ei mă fac să mi se pară mai puţin frivolă această emisiune (fiindcă, īn clipele mele negre, o găsesc frivolă: īntr-o lume cu atīţia oameni amărīţi, cu atītea supărări vitale cu atītea strīmbătăţi esenţiale - eu mă ocup de cīte o literă, de cīte un cuvīnt, de cīte o măruntă idee, care nu ţin de foame, nu ţin de cald, nu ţin loc de dreptate). Dar ei, aceşti dulci şi mulţi nebunateci care scriu poezii mă mai reconfortează. Ei reuşesc, husserlian sau nu, să pună porcăria īn paranteză şi să găsească un SENS īn această finalitate fără scop care e arta. Fără să-i resping, īi sfătuiesc să li se adreseze şi Constanţei Buzea la Romānia literară sau lui Alex Ştefănescu oriunde l-ar găsi. Să nu uite īntrebarea pe care a pus-o Hölderlin: Wozu Dichter īn dürftiger Zeit?  (La ce e bun poetul īn vremuri amarnice?), dar să nu se lase īncovoiaţi de īntrebarea asta. E BUN poetul īn vremuri amarnice! E BUN, pentru că (vorba maiorului meu din armată) "v-am spus-o şi dacă nu v-am spus-o, v-o repet": Noi nu trăim numai prin pīntec: nu-i viaţă unde nu e cīntec! Superb răsuna acest gīnd īn finalul poeziei Farurile a lui Baudelaire, pe care l-am tradus astfel: "Suprema mărturie ce, Doamne, ne-o poţi cere / A demnităţii noastre, e īnsuşi acest val / Acest suspin de flăcări străbătător de ere / Ce vine să se stingă de veşnicul Tău mal!" Acest val, acest suspin de flăcări ce īnvinge timpul şi se ridică deasupra a tot, īn ciuda mizeriilor, este necontenita producţie,  necontenita zămislire de Frumos a omenirii. Şi, ca să īnchei tot pe o astfel de notă īnaltă (pentru că, poate, atunci cīnd voi discuta poezii concrete, voi fi ceva mai acru), vă invit să ascultaţi un fel de scurt poem īn proză, o legendă:
        [GRIEG, BACH] Un om īşi repriveşte viaţa, pe care o vede sub forma unor urme pe nisip. Alături de urmele paşilor săi, el vede şi urma paşilor lui Dumnezeu. Dar iată că pe o bucată de drum e doar un singur rīnd de urme. Omul īntreabă: -De ce, Doamne, tocmai aici, cīnd mi-a fost greu m-ai lăsat singur, căci văd numai un rīnd de paşi? -E numai un rīnd de urme, fiule, pentru că acolo te-am dus Eu pe braţe!

(31-16.IV.1997) IEU ŞI EU (HIPERCORECTITUDINE)  

        Stimate telespectatoare, stimaţi telespectatori, bună seara, ba chiar foarte bună seara, prea bună seara!! Am īnceput cu o asemenea năstruşnică formulă de politeţe fiindcă vreau să vă vorbesc despre excesul de corectitudine care, ca orice e prea mult, strică. Īn lingvistică, acest gen de stricăciune, adică de eroare, se numeşte hipercorectitudine. E vorba, ca să-nţeleagă toată lumea, de grija unor vorbitori de a respecta nişte reguli, pe care īnsă ei nu le-nţeleg bine şi nu le aplică unde trebuie. De pildă: s-a ironizat din belşug felul cum pronunţau Ceauşescu (şi cei de nivelul lui) cuvīntul "epoca": v-amintiţi: iepoca. Un literat valoros, dintre cei mai paradoxali din vremea regimului comunist, anume Paul Georgescu, īşi făcuse un cal de bătaie din pronunţia mitocănească "iepicul" (adică epicul - povestea); la fel, īn ceea ce priveşte "ieticul" (adică eticul). De teama de a nu cădea īn ridicolul unor asemenea ziceri, unii vorbitori şi, ceea ce e mai grav, chiar dintre cei profesionişti, adică spicheri sau crainici de radio şi televiziune (inclusiv, vai-vai-vai!, din ograda noastră) pronunţă, căzīnd īn eroarea hiper-corectitudinii, "éste" īn loc de "ieste" , cum pretinde norma fonetică. Aceeaşi problemă se pune şi aceeaşi gafă se săvīrşeşte īn privinţa pronumelor eu, el, ea, ei, ele , a căror pronunţie corectă este aşa cum am făcut-o eu, cu un scurt "i" īnainte de e: ieu, iel, ia, iei, iele. Crainicii care spun, de pildă: "Apoi, éle au plecat" au, fără să vrea, un aer caraghios. Aici, trebuie să fac precizarea, intervine şi o excepţie, uşor de īnţeles: cīnd pronumele "ieu" este folosit ca substantiv, īn context psihologic sau filozofic, desemnīnd esenţa unei persoane, atunci abia pronunţia bună este "éu": "Personajul Cutare avea un éu dublu" sau: "Īn adīncul éului meu, mă īndoiesc" etc. (De altminteri, apropo de această greşeală provocată de tendinţa hipercorectitudinii, cei mai vīrstnici īşi amintesc, desigur, că pe uşile cinematografelor se afla - de nu s-o mai fi găsind īncă! - inscripţia EŞIRE. Probabil că aceia care o redactaseră ştiau că numai ţopīrlanii pronunţă iepocă sau iexistenţă şi aveau impresia că vorba "ieşire" se află īn aceeaşi categorie. Fireşte că nu se află şi, ca regulă simplă, reţineţi că, excepţie făcīnd pronumele eu, el, ea, ei, ele şi verbul este, orice alt E iniţial se citeşte E curat, şi nu ie).
            Mergem mai departe. Şi numele străine sunt pīndite de deformarea prin hipercorectitudine. Şeful statului de la Răsărit e botezat adesea, īn mass-media electronice, Boris Éltsīn, deşi pronunţia corectă este Ieltsīn. A spune éltsīn sau éste e ca şi cum am spune "piftea", īn loc de normalul "chiftea". Şi dacă tot suntem la Ieltsīn, după părerea mea exagerează reporterii care-l numesc "Baris Ieltsīn", chiar dacă aşa se pronunţă īn ruseşte; unele nume străine au de multă vreme o formă romānească: nu spunem Pari, ci Paris; nu spunem London, ci Londra; ne ducem la opera "BOris Godunov", nu "BAris", fiindcă atunci ar trebui să spunem şi "DAstaievski", "GogolI", "TAlstoi” ş.a.m.d., ceea ce nu e cazul.
            Hipercorectitudinea īşi vīră coada şi-n alte denumiri, din alte limbi. Ştiind ei că-n spaniolă litera J se citeşte H (ca īn Don Quijote), hipercorecţii (adică gafeurii) numesc marele oraş brazilian Rio de Haneiro; dar cuvīntul e portughez şi se citeşte cu J, iar dacă e să fim ultra-exacţi, e RiU de JaneirU.
            Tot īn hipercorectitudine, de data aceasta īn materie de sens, cade corespondenta noastră Cristina Gheorghe, din Baldovineşti-Brăila, care crede (şi nu e singura) că ar fi greşit să spunem “un xerox” īn loc de “un copiator”, pe motivul că Xerox e numele unei firme şi că nu e singura care produce acel aparat. Argumentul este cel puţin tardiv. Firma a reuşit, īn timp, să-şi impună numele ca pe un substantiv comun, dicţionarele, şi nu numai cele romāneşti, īl īnregistrează ca atare de peste un sfert de secol, aşa că discuţia e fără rost.
        Vă salut cu voioşie pe frumoasa noastră glie. (5,30)

(32-17.IV.1997) CHITARA                         (Clicaţi aici dacă nu auziţi melodia)
Ceea ce ascultaţi este, īntr-o orchestraţie sumară (*.mid), "Concertul de Aranjuez" de Joaquin Rodrigo (1939). (Partea I: "Allegro con spirito"; partea a II-a "Adagio"; partea a III-a: "Allegro gentile").

            Bună seara. D-na Mariana Simion din Bucureşti (căreia īi mulţumesc pentru aprecierile favorabile) şi d-nii Iuliu Frenţiu din Cluj şi Mihai Pop din Lugoj mă īntreabă cum e corect: chitară sau ghitară? Dicţionarele noastre dau ca formă principală CHItara şi doar ca variantă pe GHItară. Amīndouă sunt deci corecte, cu o anume preeminenţă pentru chitară, care e şi forma "oficială". Răspunsul s-ar putea īncheia aici, dar, cu voia dvs, [CONCERTUL DE ARANJUEZ] povestea e ceva mai lungă. Se bat, īn stabilirea formei şi pronunţiei acestui cuvīnt, două direcţii de influenţă: pe de o parte, cea greacă, latină şi italiană, pe de alta, cea spaniolă şi franceză. Īn italiană, instrumentul se numeşte chitarra, cuvīnt provenit din latinescul cithara; romānii, la rīndul lor, şi-l formaseră de la grecescul kitara. Īn vechea Romă, instrumentul avea 4 coarde şi era foarte popular, citarezii vrăjeau multe inimi. Ei bine, cuvīntul care desemnează acest instrument se pare că a dăinuit fără īntrerupere pe teritoriul de azi al ţării noastre, de vreme ce-l īntīlnim de foarte timpuriu, īn cele mai vechi texte romāneşti, sub forma ceteră: "cīntu ţie īn ceateri" se poate citi īn Psaltirea Scheiană de la 1482. Ulterior, cuvīntul apare de mai multe ori īn tipăriturile lui Coresi şi īn Psaltirea lui Dosoftei din 1673, iată de pildă un distih extras din aceasta din urmă: "Īn cetera cea de zece strune / Şi-n psăltire viersul să răsune" (am citat după Dicţionarul... lui Sextil Puşcariu). Īn Istoria literaturii religioase, Nicolae Iorga apreciază că instrumentul muzical cu coarde ce apare īn vechile texte cu acest nume (cetera) e greu de identificat īntotdeauna, putīnd fi uneori vorba de chitară, alteori de harfă. Dar veacurile trec ca nouri lungi pe şesuri, şi iată că la īnceputul secolului al nouăsprezecelea, īn Ardeal, tipăriturile atestă un nou sens al cuvīntului cetera, acela de vioară sau violină: īn Calendariul pre 100 de ani, īn romāneşte, tipărit la Buda īn 1814, putem citi: "Se īnmoaie corzile pe ceteră au lăută"; cu acest sens, de vioară ţărănească, cuvīntul e viu şi astăzi īn Transilvania, ca şi derivatele sale: ceteruică, ceteruţă, ceterea, ceteraş, ca şi verbul a cetera sau a ceteri, a cīnta la ceteră (la moldoveanul Ion Creangă, acesta apare şi cu īnţelesul de a pisălogi, a bate la cap: "Ia tacă-vă gura de-acum, zise Flămīnzilă. Destul e o măciucă la un car de oale! Nu tot ceteraţi pe Măria-Să, că om e şi Dumnealui!" Interesant este că acest cuvīnt mai cunoaşte o variantă frecventă, īntīlnită la mulţi scriitori, şi anume "ţitera", care ne-a venit pe filiera chezaro-crăiască din germanul Zither; iată-l, de exemplu, la Ştefan O. Iosif: "Suspină ţitera-n Tirol / Cīnd īn tăcerea sfīntă / Vreun orb moşneag cu capul gol / Pe prispă stă şi cīntă".
        Dacă ne īntoarcem acum la forma chitară, preluată, cum am spus, din italienescul chitarra sau din neogrecul kitara, vom constata că ea apare curent īncă de la scriitorii veacului trecut, Negruzzi de exemplu: "Chitara lor cea italienească este īntovărăşită de sunetul lanţurilor", la fel şi la Odobescu. Unele scrieri, cu tendinţa latinizantă, utilizau varianta citară, citarist, dar aceasta nu a prins. Cum se explică, totuşi, coexistenţa cu forma GHItară? Destul de simplu: prin puternica influenţă a limbii franceze, unde de la īnceput cuvīntul s-a stabilizat cu G; īn franceza veche se spunea mai īntīi guiterne (īn sec.15), apoi guiterre, ajungīnd, īn cele din urmă, la aspectul de azi, guitarre. Dicţionarele limbii franceze oferă ca etimologie a acestui cuvīnt provensalul guitara, spaniolul şi portughezul guitarra şi, mai īndepărtat, arabul gitara (cu punct de pornire, īnsă, tot īn grecescul kithara). Deci, pe de o parte, intensă īnrăurire a pronunţiilor franţuzeşti, īncepīnd din secolul trecut, şi pe de altă parte, asimilarea, īn plan psihologic, a instrumentului chitara cu ceva specific spaniolesc, au impus, cu destul succes, existenţa variantei ghitară la vorbitorii romāni, care nu trebuie considerată o eroare, deşi, repet, forma standard īn dicţionare este chitară.
            Cred că v-am ceterit destul pe astăzi şi nu-mi mai rămīne decīt să vă mulţumesc pentru atenţie. (5,03)

(33-18.IV.1997) RURALE  

Bună seara, stimaţi telespectatori. Vă rog să nu mă bănuiţi de populism sau alte blăstămăţii, dar pentru īntīlnirea de azi am folosit un criteriu de selecţie mai nespecific mie: am ales deliberat din maldărul de scrisori (din care nu se pierde niciuna, fiţi liniştiţi, chiar dacă răspunsul īntīrzie), am ales, zic, cīteva care provin din mediul rural. Aşadar, hai să vedem īmpreună ce-mi scriu satele.
        O d-ră care semnează discret G.Nadia, din Dăbuleni, jud. Dolj, īmi atrage atenţia că nu se scrie "săţ-i", ci "să-ţi". Desigur că aşa este, dar recurg la acest procedeu, al unei erori care să sară īn ochi, ca să sugerez că va fi o emisiune ŞI de īndreptări şi corecturi.
        Din com. Leleşti, jud. Gorj, dl.Aurelian Drăgan īmi trimite expresia nemulţumirii d-sale provocate de folosirea la radio, īn finalul emisiunilor, a expresiei "la revedere", īntrucīt, argumentează d-lui, la radio auzim doar, nu vedem nimic. Logic, aveţi dreptate, d-le Drăgan. Nemţii, ceva mai migăloşi decīt noi īn unele privinţe, au un verb special şi o expresie specială: "auf Wiederhören", care īnseamnă "la reauzire" şi a īnceput să pătrundă şi pe la noi. Totuşi, vă rog să fiţi ceva mai īngăduitor, stimate domn. Are Dante Alighieri, marele poet italian, īn poemul său Infernul, un vers care sună aşa: Io veni in luogo d'ogni luce muto! (Am ajuns īntr-un loc mut de orice lumină). Īn această foarte, foarte frumoasă metaforă, īntunericul este o lumină care tace. Cu un mic efort de imaginaţie şi bunăvoinţă, de care sunt convins că sunteţi capabil, vă puteţi īnchipui că pe cei de la radio īi vedeţi cu ochii minţii, aşa că formula "la revedere" nu-i chiar atīt de ne-la- locul ei, fiind, īn fond, o simplă convenţie de politeţe.
        Mircea Nicolae Adrian din satul Gura Bărbuleştiului, jud. Dīmboviţa, mă īntreabă: "cum se fac exerciţii de dicţie?" Mircea dragă, nu că m-aş da pe mine de exemplu, că n-oi fi vreun model, dar ca simplă mărturisire īţi spun că eu, īnainte de emisiune, bolborosesc de vreo 50-100 de ori "Şase saşi īn şase saci", "Capra sare piatra / piatra crapă-n patru / crăpa-i-ar caprei capul / cum crăpat-a piatra-n patru" sau "El stă pe pisc cu-n pix īn plisc", ceea ce bănuiesc că-i amuză pe colegii din regia de emisie, pentru că probabil am aerul că spun un fel de bizară rugăciune barbară. Metoda lui Demostene, cu pietricica īn gură, nu īndrăznesc să ţi-o recomand. Īţi recomand, īn schimb, dintre cărţile mai lesne accesibile, īn biblioteci modeste, următoarele două titluri: Despre dicţiune, lucrarea Ancăi Livescu, apărută la Ed. Ştiinţifică īn 1965, şi Arta de a scrie şi de a vorbi īn public, a lui Ion Biberi, de la Ed. Enciclopedică, 1972.
        Dl. Ion Ionescu din com. Blejoi, Prahova, mă critică de mama focului pentru că "l-am lăudat pe Adrian Păunescu". Da, d-le Ionescu, l-am lăudat pe poetul şi gazetarul Adrian Păunescu, care vorbeşte şi scrie īntr-o limbă romānească corectă şi bogată. Asta nu īnseamnă că īnainte de ’89 īmi plăceau toate vorbele mari pe care i le adresa lui Ceauşescu şi de asemenea, nu īnseamnă că azi sunt de acord peste tot cu felul d-sale de a vedea lucrurile; īn multe puncte nu sunt de acord, dar sunt obligat să observ că este un vorbitor şi un scriitor de valoare.
        Dl. ing. Corneliu Pīslaru, din com. Şugag, jud. Alba e de părere că, la TVR: "băieţii de la Sport se exprimă distins, cu respect faţă de punctuaţie, spre deosebire de fetele de la Jurnal, preocupate mai mult de viteza rostirii cuvintelor, decīt de canoanele rostirii literare". D-le ing., v-am citat impresia, deşi nu v-o īmpărtăşesc. Mai greşesc şi fetele de la Jurnal, dar nu īn sensul că ar vorbi prea repede.
        Dl. Kolea Kureliuk din satul Măriţeia Mică, jud. Suceava, alături de cīteva cuvinte calde, īmi trimite publicaţia Exod a Societăţii culturale “Traian Chelariu” din Dărmăneşti. Nu e rea, deşi se poate şi mai bine.
        Mai e timp de o scrisoare. Mda. Dragă Violeta Rotaru, din localitatea Mera, jud. Vrancea, īţi mulţumesc mult pentru aprecierile favorabile, dar dă-mi voie, ca dascăl, să-ţi atrag atenţia că, scriindu-mi "Domnule profesor Sunt foarte mulţumită de această emisiune organizată de dvs.", ai uitat să pui virgulă după "profesor", iar adjectivul "organizată" nu prea e potrivit acolo. Te rog să nu te superi, aşa cum īi rog să nu se supere şi pe cei pe care poate i-am plictisit.
        Stimaţi privitori, "veşnicia s-a născut la sat", cum zicea Blaga, dar nu şi la televiziune. Nu mai e vreme. Īntrucīt nu mi-au īncăput toate scrisorile, o să fac şi săptămīna viitoare o "oră a satelor" de 5 minute.
        La revedere şi reauzire. (5,30) 

(34-19.IV.1997) LIMBA DE LEMN (II)

        Bună seara, cetăţeni şi cetăţene.
        Daţi-mi voie să scrijelesc mai adīnc limba de lemn, să ne dumirim ce e cu ea.
        O primă definiţie, introductivă, de lucru, pe care v-o propun, ar fi aceea că limba de lemn e modalitatea de a spune cīt mai puţin cu cīt mai multe cuvinte. De ce? Pentru că acest soi de limbaj a căpătat o amploare purulentă, copleşitoare, īn regimurile totalitare, īn care Puterea trebuia să dea impresia că ea comunică cu supuşii, dar scopul real era să nu le transmită nimic clar. Īn acelaşi timp, rostul limbii de lemn era acela de omogenizare. Statelor totalitare nu le plac individualitaţile, ci doar grupurile mari şi milităreşte organizate. (Se mergea pīn-acolo, v-amintiţi, că pe vremea lui Ceauşescu nu era voie să apară nicăieri alte portrete īn afară de al său şi al lăbărţaţei sale soţii). Pentru ca statul despotic să aibă un perfect control asupra societăţii, toţi cetăţenii trebuie să gīndească şi să vorbească la fel, după modelul unic, elaborat şi răspīndit de sus. (E-adevărat că acest model se poate īntoarce şi īmpotriva creatorului său, ca un bumerang. Iată un exemplu, īn care un subaltern īncearcă să-l īmbrobodească pe īnsuşi Stalin cu ajutorul limbii de lemn; exemplul e citat, din H. Barbusse, chiar de Franēoise Thom, cea mai cunoscută cercetătoare a fenomenului limbii de lemn: "STALIN: Cum staţi cu semănatul? RESPONSABILUL: Cu semănatul, tov. Stalin, am făcut mobilizarea. S: Da, şi? R: Am pus problema energic! S: Bun, şi? R: Se preconizează o schimbare favorabilă, tov. Stalin, īn curīnd se va produce o schimbare favorabilă! S: Adică? R: Se lucrează cu abnegaţie la ample proiecte de ameliorare! S: Bine, bine, dar pīn-la urmă, care este stadiul semănăturilor la voi? R: Cu semănatul, deocamdată, nu am realizat nimic, tov. Stalin").
        Limba de lemn este deci un cod al minciunii oficiale şi al standardizării creierelor. (Īn paranteză fie spus, fenomenul care constă īn tentativa de imbecilizare-īn-masă, prin intermediul limbii de lemn, a fost surprins īn mod genial şi cīt se poate de expresiv de scriitorul englez George Orwell, īn romanul intitulat 1984, publicat, prima oară, īn 1949; ceea ce am eu īn mīnă este ediţia romānească, de la editura Univers, din 1991, īn traducerea lui Mihnea Gafiţa). Īn practică, limba de lemn este o vorbăraie solemnă şi plicticoasă, ca un camion plin cu minereu, din care cu chiu cu vai abia extragi cīteva grame de metal, şi care nici nu e aur. De exemplu:: īn limba de lemn nu se spune pe şleau: "vom face cutare", ci "vom lua măsurile corespunzătoare pentru realizarea īn bune condiţiuni". NU se spune: "va scădea puterea de cumpărare a omului", ci: "se va acţiona neabătut īn direcţia unei tot mai bune corelări a nivelului de salarizare cu costurile producţiei şi ale retehnologizării". Īn limba de lemn nu se zice că "emisiunea Cutare e adormitoare", ci "există şi o serie de neajunsuri care fac ca emisiunea X să nu se ridice īntotdeauna la standardele de exigenţă ale maselor de beneficiari cu care vine īn impact". Īn limba de lemn nu poţi să spui "n-am bani!", trebuie să spui: "din punct de vedere economico-financiar, se manifestă īn ceea ce mă priveşte unele deficienţe care-mi creează dificultăţi majore īn efectuarea plăţilor". O declaraţie de dragoste īn limba de lemn sună cam aşa: "draga mea, te rog să primeşti prinosul de expresie sinceră şi cordială a sentimentelor mele de afecţiune şi ataşament sufletesc, pe care ţi le dedic īn mod plenar". Iar propoziţia "te doresc", la modul de lemn, ar suna după cum urmează: "Iubita mea, resimt o necesitate obiectivă şi imperioasă de a realiza īn strīnsă colaborare cu tine un nivel īnalt de colaborare şi intimitate trupească şi senzoriala, pīnă la cele mai intense culmi de satisfacţie şi consens". De altfel, pe această temă, vă voi RE-prezenta īn curīnd un set de pastişe mai ample. Mīine vor fi două dintre ele. Pīnă atunci, vă adresez un călduros salut, īmpreună cu tradiţionala urare strămoşească: izbīnzi şi dobīnzi! (5,05)