(32-17.IV.1997) CHITARA                         (Clicaţi aici dacă nu auziţi melodia)
Ceea ce ascultaţi (dacă aveţi puţintică răbdare să se descarce) este, într-o orchestraţie sumară (*.mid), "Concertul de Aranjuez" de Joaquin Rodrigo (1939). (Partea I: "Allegro con spirito"; partea a II-a "Adagio"; partea a III-a: "Allegro gentile").

            Bună seara. D-na Mariana Simion din Bucureşti (căreia îi mulţumesc pentru aprecierile favorabile) şi d-nii Iuliu Frenţiu din Cluj şi Mihai Pop din Lugoj mă întreabă cum e corect: chitară sau ghitară? Dicţionarele noastre dau ca formă principală CHItara şi doar ca variantă pe GHItară. Amîndouă sunt deci corecte, cu o anume preeminenţă pentru chitară, care e şi forma "oficială". Răspunsul s-ar putea încheia aici, dar, cu voia dvs, [CONCERTUL DE ARANJUEZ] povestea e ceva mai lungă. Se bat, în stabilirea formei şi pronunţiei acestui cuvînt, două direcţii de influenţă: pe de o parte, cea greacă, latină şi italiană, pe de alta, cea spaniolă şi franceză. În italiană, instrumentul se numeşte chitarra, cuvînt provenit din latinescul cithara; românii, la rîndul lor, şi-l formaseră de la grecescul kitara. În vechea Romă, instrumentul avea 4 coarde şi era foarte popular, citarezii vrăjeau multe inimi. Ei bine, cuvîntul care desemnează acest instrument se pare că a dăinuit fără întrerupere pe teritoriul de azi al ţării noastre, de vreme ce-l întîlnim de foarte timpuriu, în cele mai vechi texte româneşti, sub forma ceteră: "cîntu ţie în ceateri" se poate citi în Psaltirea Scheiană de la 1482. Ulterior, cuvîntul apare de mai multe ori în tipăriturile lui Coresi şi în Psaltirea lui Dosoftei din 1673, iată de pildă un distih extras din aceasta din urmă: "În cetera cea de zece strune / Şi-n psăltire viersul să răsune" (am citat după Dicţionarul... lui Sextil Puşcariu). În Istoria literaturii religioase, Nicolae Iorga apreciază că instrumentul muzical cu coarde ce apare în vechile texte cu acest nume (cetera) e greu de identificat întotdeauna, putînd fi uneori vorba de chitară, alteori de harfă. Dar veacurile trec ca nouri lungi pe şesuri, şi iată că la începutul secolului al nouăsprezecelea, în Ardeal, tipăriturile atestă un nou sens al cuvîntului cetera, acela de vioară sau violină: în Calendariul pre 100 de ani, în româneşte, tipărit la Buda în 1814, putem citi: "Se înmoaie corzile pe ceteră au lăută"; cu acest sens, de vioară ţărănească, cuvîntul e viu şi astăzi în Transilvania, ca şi derivatele sale: ceteruică, ceteruţă, ceterea, ceteraş, ca şi verbul a cetera sau a ceteri, a cînta la ceteră (la moldoveanul Ion Creangă, acesta apare şi cu înţelesul de a pisălogi, a bate la cap: "Ia tacă-vă gura de-acum, zise Flămînzilă. Destul e o măciucă la un car de oale! Nu tot ceteraţi pe Măria-Să, că om e şi Dumnealui!" Interesant este că acest cuvînt mai cunoaşte o variantă frecventă, întîlnită la mulţi scriitori, şi anume "ţitera", care ne-a venit pe filiera chezaro-crăiască din germanul Zither; iată-l, de exemplu, la Ştefan O. Iosif: "Suspină ţitera-n Tirol / Cînd în tăcerea sfîntă / Vreun orb moşneag cu capul gol / Pe prispă stă şi cîntă".
        Dacă ne întoarcem acum la forma chitară, preluată, cum am spus, din italienescul chitarra sau din neogrecul kitara, vom constata că ea apare curent încă de la scriitorii veacului trecut, Negruzzi de exemplu: "Chitara lor cea italienească este întovărăşită de sunetul lanţurilor", la fel şi la Odobescu. Unele scrieri, cu tendinţa latinizantă, utilizau varianta citară, citarist, dar aceasta nu a prins. Cum se explică, totuşi, coexistenţa cu forma GHItară? Destul de simplu: prin puternica influenţă a limbii franceze, unde de la început cuvîntul s-a stabilizat cu G; în franceza veche se spunea mai întîi guiterne (în sec.15), apoi guiterre, ajungînd, în cele din urmă, la aspectul de azi, guitarre. Dicţionarele limbii franceze oferă ca etimologie a acestui cuvînt provensalul guitara, spaniolul şi portughezul guitarra şi, mai îndepărtat, arabul gitara (cu punct de pornire, însă, tot în grecescul kithara). Deci, pe de o parte, intensă înrăurire a pronunţiilor franţuzeşti, începînd din secolul trecut, şi pe de altă parte, asimilarea, în plan psihologic, a instrumentului chitara cu ceva specific spaniolesc, au impus, cu destul succes, existenţa variantei ghitară la vorbitorii români, care nu trebuie considerată o eroare, deşi, repet, forma standard în dicţionare este chitară.
            Cred că v-am ceterit destul pe astăzi şi nu-mi mai rămîne decît să vă mulţumesc pentru atenţie. (5,03)