(40-25.IV.1997) NOICA, ÎN ADÎNCUL LIMBII ROMÂNE        

          Stimaţi teleiubitori de logos, bună seara, mare neghiobie din partea mea ar fi ca în această emisiune, atît de legată de limba română şi de minunile ei mai vechi şi mai noi, să nu-l pomenesc şi să nu-l citez, des şi din belşug, pe gînditorul care a reflectat cel mai îndelung, mai adînc şi mai cu miez asupra cuvintelor graiului nostru. Mă refer, pun mîna-n foc că aţi înţeles, la Constantin Noica. Asta nu înseamnă că-i nesocotesc pe ceilalţi: şi Eminescu a pătruns cu mintea în cotloanele alcătuirii limbii române, şi, în alte felurite chipuri, şi Hasdeu (cu dicţionarul său pentru care i-ar fi trebuit 10 vieţi), şi Densusianu, şi Şăineanu, şi Sextil Puşcariu, şi Alex. Rosetti, şi Iordan, şi Graur. Dar performanţa filosofică, în tîlcuirea vorbelor şi a întocmirii spusei româneşti, a atins-o Constantin Noica (nu-l uit pe Mircea Vulcănescu), împlîntînd în spiritualitatea de aici, într-un stil de in şi catifea, despre care nici nu ştii dacă nu e mai mult fermecător decît convingător, împlîntînd, zic, modelul heideggerian al radiografierii filosofice a limbii. Titlurile cărţilor sale vorbesc convingător despre pasiunea pe care o nutrea locatarul chiliuţelor din Păltiniş (mutat, cîndva, brutal, cu ocazia unui congres al... frizerilor, altminteri, oameni cumsecade), pe care o nutrea pentru analizarea vorbirii româneşti; amintesc cîteva dintre acele titluri: Creaţie şi frumos în rostirea românească, Rostirea filosofică românească, Cuvînt împreună despre rostirea românească.
          Unii i-au reproşat, chiar, lui Noica faptul că, prin asemenea titluri, ar fi dat apă la moara naţionalismului oficial şi fanfaron al politicii ceauşiste. La titlurile citate s-ar adăuga şi Sentimentul românesc al fiinţei. Pe acesta, prietenul său Cioran l-a ironizat, printr-o parafrază pe care o voia ironică: "sentimentul paraguayan al fiinţei" - dar eu, unul, n-o simt amuzantă: chiar dacă nu m-aş afla faţă-n faţă cu ambasadorul acestei ţări la Bucureşti (ceea ce, doar, ar amplifica jena), nu văd de ce n-ar exista, în principiu, un mod specific paraguayan (sau polonez, sau finlandez, sau japonez) de a gîndi, de a percepe viaţa şi universul - mod extras, a posteriori, din produsele celor mai bune spirite ale acelor locuri.
          Dar să ne-ntoarcem în ţărişoara noastră. Linia lui Noica era prea intens personală şi prea concordantă, în fond, cu propria-i feldeinţă*, pentru a-l putea bănui de înregimentare intimidată sau măcar că s-ar fi lasat manipulat (deşi, e adevărat că el predica un fel de pasivitate în faţa istoriei care, cum spunea el, "face pipi pe tine").
          Din multele şi densele sale consideraţii despre lumea lăuntrică a cuvîntului românesc, am ales azi, în zi de sărbătoare, cîte ceva din volumul Rostirea filosofică românească, apărut la Ed.Ştiinţifică, în '70, şi anume din studiul Despre ctitoriile prefixului în, care studiu poartă un motto din diaconul Coresi: "Cu drepţii şi cu aleşii încetiţi să fim".
          Aţi înţeles mottoul? Nu, nu e vorba de a ceti (a citi), deşi această tălmăcire nu e neavenită! neadecvată, ci de: a fi în ceată, adică "laolaltă cu, solidari cu". Acest prefix, în-, provoacă tulburătoare întoarceri pe dos. Uitaţi-vă, de pildă, arată Noica, ce viaţă paradoxală a avut cuvîntul a îndura, care vine din latinescul indurare: "a face dur, a întări, a înăspri". Cum a ajuns să-şi schimbe cu 180 de grade sensul: în loc de "a fi dur" - "a fi blînd"? Noica găseşte o explicaţie în Dicţionarul cel mare al lui Sextil Puşcariu, care pleca de la existenţa, în limba română, a dublei negaţii, cum e "Ba nu!", care va să zică "Da". "Doamne, nu te îndura!" însemna, în limba de demult, "Doamne, nu fi aspru, nu fi nemilos!" De aici, prin folosinţa în veac după veac, s-a ajuns la ruga pozitivă, fără negaţie: "Doamne, îndură-te!", în care înţelesul cuvîntului se dăduse peste cap.
          Nu mai puţin curioasă a fost evoluţia lui a învăţa, care se trage din latinescul in-vitiare, adica "a în-vicia, a deprinde pe cineva cu un viciu". Dar iată că în- a acţionat asupra lui viciu şi l-a în-blînzit, l-a în-bunat, şi aşa se face că a învăţa semnifică şi deprinderea cu binele şi frumosul, nu numai cu ticăloşia (vechiul sens a rămas, totuşi, în dictonul "Tot învăţul are şi dezvăţ").
          În fine, despre dublul sens al prefixului în-, spre înafară şi spre înăuntru, iată un citat din Noica, potrivit în această zi:
          "Prefixul în- se răsfrînge fie asupra lucrurilor, fie asupra fiinţei proprii: în-cremenesc, în-mărmuresc. Aşa e şi cu trupul întreg şi cu viaţa lui: în-viu ceva, dau viaţă (vivific: in-vivere), dar pînă la urmă, înviu, înviez eu".
          În-chei citatul şi vă urez în-gîndurări eficace. (5,25)