(65 - 20.V.1997) CULTURA

       Oameni buni, bună seara. Gîndul meu, în aceste minute, e să mă uit în adîncul cuvîntului cultură. În general, pentru oamenii rezonabili, cultura-în-sine (adică ceea ce rămîne după ce uiţi tot ce ai învăţat) şi a-fi-cult nu sunt chiar un lucru rău. Am spus: pentru cei rezonabili. Unul din oamenii lui Hitler, Goebbels (sau Goering? unul din ei, oricum!, verificaţi dvs.) zicea, textual, că atunci cînd aude de cultură îi vine să scoată pistolul. Genul n-a murit de tot, rinocerizarea e oricînd pe om, de vreme ce undeva, la margine de Europă şi de mileniu, s-a putut striga, vă amintiţi?: "Noi muncim, nu gîndim!" şi "Moarte intelectualilor!"

       Un Goering (sau Goebbels?!) cu totul paşnic este băbuţa dintr-o tabletă a lui Călinescu din 1939, intitulată Tot mai înveţi, maică?; vă citez un pasaj:

       Dar să mă-ntorc la privirea rezonabilă asupra cuvîntului cultură căruia, ca să-i scrutam profunzimile, trebuie să-i cunoaştem biografia. Să aflăm... ce a făcut acest cuvînt în ultimii 2500 de ani!
       S-a născut în Roma antică, dintr-o "familie modestă", ca să zic aşa. Originea sa se află în verbul cu miros de bălegar colo, colere, colui, cultum, al cărui prim sens, cel mai vechi, este acela de "a munci pămîntul", a-l îngriji ca să dea roade.
       Al doilea sens (mă sprijin pe Dicţionarul latin-român al lui Guţu) a fost acela de "a-şi avea aşezarea, a locui": "colere Rheni ripam", găsim în Tacit: a locui pe malul Rinului.
       Al treilea sens a fost acela de "a purta de grijă, a proteja sau a practica": "colere virtutem, iustitiam, amicitiam, studium philosophiae", scria Cicero: a te preocupa de bine, de dreptate, de prietenie, de studiul filosofiei.
       În fine, cuvîntul putea însemna şi "a cultiva pe cineva", iată, în acest sens, un citat din Tacit: "colere externos atque adulari" = a-i cultiva pe străini şi a-i linguşi.

       Toate aceste înţelesuri au străbătut un teanc de veacuri şi se regăsesc în straturile succesive ale cuvîntului cultură de azi. Sensul fundamental a rămas acela de a face solul, dinafara ta sau dinlăuntrul tău, să zămislească.
       Să ne ocupăm puţin de principalul cuvînt derivat din verbul colere: cultus = cult. Accepţia primară a acestui derivat a fost şi a adăstat pînă în clipa de faţă "a adora un zeu sau Zeul". Încă din timpul latinilor exista expresia "colere Deum", a-l cultiva pe Dumnezeu, a avea un cult pentru Dumnezeu. Ca un Ianus, cel cu două chipuri îngemănate, verbul acesta e cu o faţă spre lucrul pămîntului şi cu cealaltă spre lucrul cerului. Între ele s-a aşezat sensul modern: lucrul asupra omului, îndepărtarea sa de animalitate, de rudimentaritate. Cînd spun "sensul modern", nu trebuie să vă gîndiţi la compiutere şi laser. Acest sens al culturii, ca împlinire maximă a omului în registru uman, a fost propulsat şi practicat încă din aşa-zisul "sumbru" Ev Mediu, deci chiar înaintea Renaşterii, unde el sare în ochi (omul de Renaştere a dus la fericit paroxism pofta mirandolescă de a şti totul şi ceva în plus). A existat atunci, în Evul acela dintre evuri, o minunată armonie între activitatea pe plan supranatural şi cea pe plan natural. Cultura era ceea ce-l ducea pe om tot mai departe de brută, mai bine aşezat cu picioarele pe pămînt şi în firească apropiere de transcendenţă, de divinitate.

Întru această aspiraţie, spre cultura care nu e doar acumularea unor cunoştinte NE-dizolvate în noi, ci transfuzie care ne înviorează, ne în-viază, apropiindu-ne asimptotic de idealul omenesc, izbucneşte exclamaţia finală a cărturarului, din tableta citată:

       Am încheiat citatul şi, pe acest acord, ca dintr-o fugă de Bach, vă zic bună seara.