(103-105 - 16-18.V.1996) METAFORA

        Bună seara. Vă rog să mă iertaţi că vă iau aşa, pe nepusă masă: v-aţi întrebat vreodată ce vrea să spun versul acela al lui Eminescu (uite că au trecut doar 3 zile şi iar revin la  el), versul acela foarte cunoscut, dintre cele mai frumoase:

Cei care nu v-aţi întrebat, dar vă-ntrebaţi acum şi sunteţi curioşi care e răspunsul, sunteţi invitaţi să fiţi atenţi 5 minute. Să vă spun mai întîi că în acest vers, ca şi în celebrul catren din La steaua, Eminescu face proba unei exceptionale intuiţii ştiinţifice. În poezia La steaua spunea "La steaua care-a răsărit / E-o cale-atît de lungă / că mii de ani i-au trebuit / Luminii să ne-ajungă". Deşi e greu de presupus că el cunoştea viteza luminii (Călinescu, în studiul Cultura lui Eminescu, îl caracterizează "diletant în ale ştiinţelor"), poetul a simţit totuşi imensitatea distanţelor cosmice, prin care raza unei stele străbate, cu 300.000 de km/sec., zeci de secole pînă să ajungă în ochii noştri, timp în care steaua însăşi e posibil să dispară, să explodeze, să se dezagrege, dar noi continuăm să-i primim lumina: o vedem, deşi nu mai e. O metaforă de acelaşi tip (nu neapărat la fel de genială) a folosit un cîntăreţ care a murit tînăr, Joe Dassin, în cîntecul L'été indien, Vara indiană; el spune acolo: "Vom merge / unde vrei, cînd vrei / şi vom continua să ne iubim / chiar şi cînd iubirea noastra va fi murit / Toată viaţa mea / va fi asemenea acestei dimineţi / De vară indiană". De ce "vară indiană"? Aici e cheia cîntecului. În Statele Unite, prin expresia "vară indiană" e desemnat un fenomen meteorologic rar, care constă în prelungirea anormală a timpului frumos şi călduros pînă tîrziu în lunile toamnei şi chiar ale iernii. Aţi înţeles? Vara, care ar fi trebuit să NU mai fie, şi totuşi, sfidînd calendarul, ESTE încă, e ca şi steaua care a murit, dar lumina ei continuă să ne bucure ochii, e ca şi iubirea care s-a rupt, dar ne domină încă inimile.

       Ei, şi acum să ne-ntoarcem la "lumea ce gîndea în basme şi vorbea în poezii". Şi frumuseţea acestui vers se sprijină pe un adevăr adînc. Jean-Jacques Rousseau l-a exprimat explicit, aproape în aceiaşi termeni: "la început nu se vorbea decît în poezie; nu s-a ajuns să se raţioneze decît multă vreme după". Savanţii spun că oamenii au învăţat să citească, înainte de a învăţa să scrie. Ei "citeau" încruntările şi îmbunările vremii în semnele cerului şi ale norilor, "citeau" urmele de pe pămînt ale animalelor pe care le vînau ca să trăiască sau ca să se apere. Abia apoi au început să producă şi EI semne. Dar aceste semne nu erau abstracte, cum sunt literele noastre de azi. Erau nişte desene sumare, pictograme, care exprimau o întreagă propoziţie sau idee. Şi, fatalmente, uneori această comunicare era echivocă, cu mai multe înţelesuri, aşa cum îi şade bine poeziei să fie. Darius al lui Istaspe a primit din partea sciţilor un faimos "mesaj obiectual", şi anume: o pasăre, un şoarece, o broască şi 5 săgeţi. E probabil că expeditorii au dorit să spună: nici dacă veţi zbura prin aer ca pasărea, nici dacă o să vă ascundeţi în pămînt ca şoarecele sau în apă ca broasca, nu veţi scăpa de săgeţile noastre. Însă Darius, sigur pe sine, a citit altfel mesajul: în faţa săgeţilor tale, se supune şi aerul şi pămîntul şi apa.

       Scrierile arhaice propriu-zise, adică cele în ideograme, sunt, efectiv, expresia unei gîndiri "în basme", adică mitice, şi a unei vorbiri "în poezii", adică metaforice. În scrierea chineză, de pilda (care are cca 40.000 de ideograme), cuvîntul "pustnic" e reprezentat de un mic desen în care apar schematic un om şi un munte. Cuvîntul "telefon" e semnificat de ideograma care sugerează o gură şi un fulger. Cuvîntul "tren" e o mică imagine în care distingi silueta unui vagon şi a unui foc. Cum vedeţi, suntem în plină metaforă. Dar tot în plină metaforă suntem şi în cadrul limbii noastre, cu diferenţa însă că aici conceptele s-au abstractizat şi au estompat, au obscurizat sîmburele metaforic din care au apărut. În fond, o foarte mare parte din cuvintele pe care le folosim sunt metafore la origine, fie prin etimologie, fie prin încărcătura semantica pe care le-o dăm, aşa că facem cu toţii poezie fără să vrem. Cu voia dv., voi reveni.
       Celor setoşi de amănunte, le recomand Dicţionarul de imagini pierdute al lui G.I.Tohăneanu (Ed. Amarcord, Timişoara, 1995, 272 pp.), lucrarea Metafora în limba română a Elenei Slave (Ed. Ştiinţifică, Buc., 1991, 306 pp.) şi Expresivitatea ideilor de Henri Wald (Ed. Cartea Românească, Buc., 1986, 332 pp.). Vă salut.

       Bună seara. Simt că vă uitaţi cam lung la mine. Mi se pare că nu v-am convins aseară, cînd vă spuneam că, în bună măsură, toţi vorbim "în poezii", pentru că o foarte mare parte din cuvintele pe care le folosim sunt metafore, fie prin etimologia lor, fie prin încărcătura semantică ulterioară. Dar pentru cei mai puţin familiarizaţi cu terminologia filologică, să lămurim fulger ce e metafora. Asta o poate face bine-de-tot un exemplu, o istorioară povestită de Tudor Vianu în cartea sa despre metaforă (Problemele metaforei şi alte studii de stilistică, ESPLA, Buc., 1957): unui copil de cîţiva anişori i s-a dat să bea un pahar de sifon; nu mai băuse niciodată aşa ceva, şi a fost întrebat după aceea cum i se pare gustul acelui lichid. Şi copilul a răspuns: -Are gust de picior amorţit! Tot din Vianu am să iau şi o definiţie rapidă a metaforei (de altfel, cea mai uzuală): "Metafora este rezultatul exprimat al unei comparaţii subînţelese" şi, după cîteva pagini, o completare: "Metafora e rezultatul unui transfer logic de noţiuni" (în acest ultim enunt, Vianu face aluzie la etimologia cuvîntului metaforă: verbul grecesc forein = "a transporta, a duce", şi particula "meta-", cu sensul de "schimbare, trecere dincolo"). Metafora este deci a lua un înţeles dintr-un loc şi a-l transporta, a-l transplanta în altul. Puştiul din exemplul anterior a luat senzaţia de înţepatură din "amorţeală", şi a transferat-o în impresia sa despre gustul, pînă atunci necunoscut lui, al sifonului. Prin faptul că aparţine unui copil, întîmplarea mai dovedeşte ceva: că inclinaţia de a metaforiza, de a cunoaşte prin metaforă, e înnăscută în om, chiar dacă poate fi dezvoltată ulterior prin deprindere, studiu, talent etc. Aici se cuvine neapărat să-l citez pe Blaga, care merge şi mai departe, afirmînd (în studiul său Geneza metaforei şi sensul culturii) că "în geneza metaforei trebuie să vedem o izbucnire a specificului uman în toată amploarea sa" şi, alt citat: "metafora s-a iscat deodată cu omul". Ca o încununare, un corolar al acestor afirmaţii, Blaga propune o modificare a faimoasei definiţii aristotelice ("Omul e un animal politic"), sub forma "Omul este animalul metaforizant". Fără a-mi permite să-l bat pe umăr pe Blaga, cred că cele doua definiţii merg bine împreună, că pot coexista paşnic şi fertil. Omul poate fi, laolaltă, şi fiinţă politica, şi fiinţă metaforizantă, care cu-noaşte (se naşte împreună CU) şi gîndeşte prin metaforă. Iar dacă...

        Mda. Filozoful Platon îi scotea din cetate pe producătorii de metafore - dar nu era lucrul cel mai deştept pe care-l gîndise. (TREBUIE s-o spun, mi-o fie el prieten Platon, dar, totuşi...!). Alde Călinescu clama, dimpotrivă, că lui îi pasă şi de Hecuba, dar şi de Cuba! Ce să-i faci, Anaximene, trăim printre fenomene, asta e!

       Dar să ne-ntoarcem la Vianu şi la Blaga. Primul îi citează pe Rémy de Gourmont care, în Estetica limbii franceze, scrie negru pe alb: "În starea actuală a limbilor europene, aproape toate cuvintele sunt metafore. Multe din acestea rămîn însă invizibile chiar unor ochi pătrunzători", şi pe Alfred Biese, care în Filosofia metaforei, scrie la rîndu-i: "Limba este prin excelenţă metaforică: cuvîntul este viaţă intimă, devenită sensibilă şi perceptibilă". Iar Blaga, în studiul său, afirma că metafora s-a născut din "setea de a restaura congruenţa între concret şi abstract" şi că ea, metafora, "ţine definitiv de ordinea structurală a spiritului uman".
       Chiar dacă nu-i pot da gustul înţepător de picior amorţit care, poate, v-ar plăcea, vă trebui să suportaţi şi mîine subiectul. Veţi avea surprize mari. Ave.

       Bună seara. Îmi daţi voie să încep cu o metaforă? Bogdaproste. Atunci am să zic: V-am SCOS IERI OCHII cu ideea că metafora e un lucru foarte mare şi că limba noastra cea de toate zilele e doldora de metafore. Dar dovezi nu v-am adus. Ei bine, plin de legitimă mîndrie vă anunţ că ca azi sunt în măsură să vă aduc şi probe irefutabile. Am adus nişte ziare la întîmplare. Oricum le-ai deschide, ele dovedesc că numeroase persoane, de toate rangurile şi funcţiile, vehiculează zi şi noapte metafore. Poftim, aici: cutare deputat "protestează împotriva DENIGRĂRILOR la care a fost supus în presă". Denigrări! S-a demascat - e metaforă: vine din latinescul denigrare, care la rîndul lui e provenit din niger = negru. Deci: a denigra = a acoperi cu negru, culoare care, prin gîndire metaforică, ar fi culoarea răului, a urîtului.
       Să luăm altul, uite ce zice aici o persoană cunoscută, cărturar mare: "Şi în Universitate, în aplicarea reformei, trebuie să dovedim o voinţă RADICALĂ": ce să mai lungim vorba, metaforă toată ziua, radical înseamnă "de la rădăcină", adică evident o metaforă, pentru că voinţa nu e copac să aibă coroană, trunchi, rădăcină ş.a.m.d. Dar nici nu-i nevoie să mai luăm ziare, să ne amintim chiar emisiunea de ieri şi să ne imaginăm o convorbire între doi gură-cască oarecare în legătură cu subiectele ei.

Aici putem aprofunda discuţia, fiindcă avem ambele tipuri de situaţii: 1) metafora originară, etimologică, adică aceea care constă în transformarea metaforică, în timp şi spaţiu, a sensului iniţial al unui cuvînt, şi 2) cea stabilită prin transfer semantic deliberat. De fapt, am avut şi mai înainte acest tandem, în cuvîntul universitate, care e şi el metaforă prin etimologie, pentru că vine, în ultimă instanţă, de la cuvîntul latinesc universum, compus din uni şi versum, ceea ce s-ar traduce cu "ceva care se ROTEŞTE (verso,-are) formind un TOT (uni)". Dar să revenim la ultimele doua propoziţii "interceptate", fiindcă situaţia e mai clară acolo. Cum zicea? Şopîrle: adică aluzii politice ascunse prin crăpăturile discursului - o primă metaforă. Dar şi verbul "am înţeles" e metaforă, dacă-l privim etimologic, fiind compus din inter = înăuntru şi lego = citesc; a înţelege = a citi înăuntru. Ba şi mai mult, putem coborî încă MAI departe: chiar şi verbul lego, -ere = a citi e de fapt o metaforă, sensul său primar, concret fiind acela de a culege, a aduna, a depăna firul. Ei, ce mai ziceţi?! Vedeţi ce poetic vorbesc oamenii noştri?! Să revenim: ce a răspuns celălalt: "păi da, că prea face ce vrea muşchii lui". Las deoparte sensul metaforic al expresiei colocviale şi şmechereşti "a face ce vor (sau ce vrea) muşchii tăi" şi mă opresc la substantivul muşchi. Păi, muşchi e la origine tot metaforă: se trage din latinescul musculus, care nu e decît diminutivul lui mus: Parturiunt montes, nascetur ridiculus MUS, se screm munţii în durerile facerii că să se nască un biet şoarece. Musculus e pur şi simplu diminutivul lui mus, adică şoricel: romanilor li s-a părut că forma muşchilor aduce cu conturul unui şoricel. Quod erat demonstrandum, metaforă toată ziua.
       Sper că v-am convins că nu putem deschide gura fără să izvodim o metaforă. Recunoaşteţi că la aşa ceva nu vă aşteptaţi. Zicea el poetul Eichendorf că în fiecare lucru doarme un cînt, dar să descoperim că în fiecare cuvînt sforăie o metaforă, uneori bine ascunsă sub multe plăpumi, e prea de tot. Dar asta-i situaţia, dragă Anaximene, trăim printre fenomene. La bună vedere şi bună auzire!