(128-131 - 22-25.VII.1997) CĂRŢI DESPRE CITIT        

       Doamnelor, d-relor şi d-nilor, încerc să-mi ţin azi promisiunea lansată acum cîteva zile, în legătură cu cititul. Înainte de a vă împărtăşi cîteva gînduri proprii despre această cea mai de folos zăbavă, mi se pare util să vă ofer - cu riscul, pe care mi-l asum, de a părea pedant şi catedratic (este o vreme pentru rîs şi este o vreme pentru cuminţenie) - să vă ofer, zic, mai întîi, nişte sugestii bibliografice. Adică să vă îndrum spre nişte cărţi în care e vorba despre CITIT, despre felurile, şansele şi rosturile lui. Ca să nu vorbesc în van, le-am ales pe cele mai accesibile (accesibile, în ambele sensuri: nu foarte savante în conţinut, agreabil scrise şi relativ uşor de găsit pentru cei care n-au acces la marile biblioteci). Să precizez totuşi că ceea ce voi face eu acum este un compromis: pentru specialişti e mult prea superficial, iar pentru superficiali, e mult prea mult şi complicat. Mă adresez celor de la mijloc, care vor avea bunăvoinţa de a găsi folositor ceva în informaţiile mele.
       Asadar, dacă vă pasionează cititul şi vreti să aflaţi ce au gîndit minţi bine mobilate despre această acaparantă îndeletnicire, pregătiţi-vă un creion şi o hirtie pentru a nota. Voi menţiona autorii români, apoi pe cei tradusi în româneşte şi, în fine, pentru cunoscători şi pasionaţi, un minimum de titluri în limbi străine.

       Eu zic să începeţi cu foiletonul Tot mai înveţi maică?, al lui G. CĂLINESCU, pe care-l veţi găsi în volumul Cronicile optimistului din 1964, dar merită să căutaţi şi tabletele Cum se citeşte o carte şi Ziua cărţii, din culegerea Gîlceava înţeleptului cu lumea, alcătuită de Geo Şerban, în 1973. În volumul al doilea, din 1974, veţi găsi tabletele Cărţile şi Ce este un autodidact. Aţi notat?
       Trecem la PAUL ZARIFOPOL. Puneţi mîna pe volumul I al antologiei Pentru arta literară, apărut în 1971, unde daţi peste eseurile Mecanizarea scrisului, Motivele scriitorului şi, mai ales, pentru dvs., Omul cărţilor. Nu vă speriaţi de stilul ironic al lui Zarifopol, e un cărturar pe care vă puteţi baza, fiindcă ura sclifoseala, moftul şi poza.
       Dar vă pot recomanda şi un ardelean temeinic şi serios, care tratează problema cu gravitatea specifică; e vorba de RADU STANCA, deci căutaţi volumul Acvariu, aparut la Dacia în 1971, unde aveţi de citit un eseu-studiu foarte pus la punct, intitulat Problema cititului - e sintetic, documentat, bine scris, o să vă placă.
       Să venim şi la vremi mai dincoace. În două cărţi de LUCIAN RAICU, scoase ambele de Cartea Românească, una în '78, alta în '79, adică volumele Practica scrisului şi experienţa lecturii şi, respectiv, Reflecţii asupra spiritului creator, veţi descoperi, în mai multe texte (dar predominant în secţiunea Experienţa lecturii), o sumedenie de idei bine distilate despre citit şi efectele sale (precizez totuşi, ca să previn dezamagirile, că acestea se adresează celor un pic mai rafinaţi, să zicem în "liceul" chestiunii, nu în gimnaziu, ca şi, spre altă pilda, studiul Lectura critică şi lectura productivă, al lui EUGEN SIMION, aflat în culegerea Întoarcerea autorului din 1981).
       Ca să vă destindeţi (dar la un nivel de ospăţ al minţii), vă recomand eseurile de-o şchioapă ale lui ALEXANDRU PALEOLOGU din volumul Bunul simţ ca paradox (Cartea Românească, 1972) şi anume (pe linia subiectului nostru) cele intitulate: Literatura poliţistă şi, respectiv, Lectura. Atenţie: Paleologu, oarecum ca şi Zarifopol, sfidează uneori banalităţile într-un mod care vă poate lăsa paf, dar nu vă descumpăniţi, mai cădeţi o dată pe gînduri şi o să gustaţi stilul frondei sale subţiri.
       Vă trimit, de asemenea, la eseul Talentul de a citi, din cartea ILENEI MĂLĂNCIOIU, de la Cartea Românească, 1987, Călătorie spre mine însumi, precum şi - pe iubitorii de sondaje filosofice pline de un foarte bun simţ-al-vieţii - eseul Despre carte, din volumul Cearta cu filosofia al lui GABRIEL LIICEANU, aparut la Humanitas, în 1992.
       În fine, în aceasta primă parte (despre autorii străini, mîine - deşi secţionarea asta, români-străini, e cu totul artificială, o simplă convenţie) vă trimit la o altă lucrare de sinteză, la nivel înalt filologic: cea a lui PAUL CORNEA din 1988 (Ed. Minerva): Introducere în teoria lecturii. Şi să nu uit: uitaţi-vă şi prin Cartea despre carte, a lui EUGENIU SPERANTIA, din '84, o să aveţi doar de cîştigat. Continuăm mîine, bună seara.   

       Stimaţi companioni, bună seara. În enumerarea de ieri, a autorilor români comentatori ai cititului, am comis trei (cel puţin trei, de care mi-am dat seama, probabil sunt şi altele) trei omisiuni, pe care mă grăbesc să le îndrept.

       Ar fi fost de neiertat sa nu vă îndrum spre paginile consacrate subiectului de MIRCEA ELIADE. În volumul sau Fragmentarium, din 1939, reeditat de Humanitas în 1994, există un eseu intitulat Cărţi pascale sau Despre necesitatea unui manual al perfectului cititor (îl puteţi găsi şi în antologia Drumul spre centru, alcătuită de Liiceanu şi Pleşu la Editura Univers, în 1991). Din culegerea de publicistică din exil a lui Mircea Eliade, realizată de Mircea Handoca la Humanitas în 1992 sub titlul Împotriva deznădejdii, vă recomand eseul, scurt dar foarte substanţial, Biblioteca unui existenţialist, scris în 1951. Şi, din Mircea Eliade, aş mai avea o recomandare, dar mi-e să nu vă suparati pe mine pentru că e dificil depistabilă: în 1935, el a ţinut un ciclu de conferinţe radiodifuzate, al căror conţinut tindea să fie un "Manual de introducere generală în lectură"; conferinţele au fost publicate sub titlul Tehnica şi educaţia culturii spiritului în revista Familia din Oradea, în vara şi toamna anului 1935, însă mă tem că nu au fost retipărite în volume; m-aş bucura să fiu contrazis, şi trec la cea de-a doua omisiune de ieri.
       În eseurile din volumele sale de Teme, 7 la număr, aparute între 1971 şi 1988, NICOLAE MANOLESCU a revenit de multe ori asupra subiectului lecturii ca mod de viaţa şi activitate dominantă. Concepute într-un stil deschis, de confesiune intelectuală şi de meditaţie plină de naturaleţe, aceste eseuri de cîteva pagini fiecare sunt tot atîtea provocări la reflecţie. Vi le semnalez pe cele mai apropiate temei noastre de azi, cea a cititului şi a rosturilor sale: în culegerea Julien Green şi strămătuşa mea, de la Cartea Româneasca din 1984 veţi găsi eseul Cărţile au suflet; în următoarea, de la aceeaşi editură (1986), O uşă abia întredeschisă, aveţi de citit 3: cele intitulate: "Tot mai inveţi, maică?" (Nicolae Manolescu a preluat titlul lui G.Călinescu, dînd noi conotaţii ideii), apoi Corespondenţe şi, al treilea purtînd chiar titlul Scrisul şi cititul; în fine, în volumul Desenul din covor, din '88, e de parcurs (repet: pe direcţia discuţiei noastre din aceste seri) eseul Greşeala de ortografie. Trei din cele 5 eseuri pe care vi le-am numit le puteţi afla, mai comod, în culegerea aparută de curînd la editura Moldova, Cărţile au suflet.
       În sfîrşit, o altă omisiune de ieri, din "lista" autorilor români dătători de seamă asupra iradiaţiilor şi implicaţiilor lecturii, este regretatul RADU ENESCU. Într-una din ultimele sale cărţi, intitulată Ab urbe condita, cu subtitlul Eseuri despre valoarea omului şi umanismul valorilor, publicată la Editura Facla din Timişoara, e inclus un text de vreo 12 pagini numit Eseu livresc despre cel mai livresc subiect: aţi dedus că e vorba despre cărţi şi lectură - e un eseu de o remarcabilă bogăţie spirituală, ar fi păcat să-l rataţi.

       Şi uite că, abia acum, cu conştiinţa apăsată de grija altor autori pe care-i voi fi uitat, mă pot ţine de cuvînt şi purced la trecerea în revistă a cărturarilor străini (traduşi în româneşte) care s-au ocupat de problema noastra (sper că e a noastră, nu doar a mea, adică sper că trimiterile mele vă pot fi de folos), problema lecturii.
       S-o luam "ab urbe condita", de la începuturi şi să vedem ce ne spun cei vechi. Pe înţelesul tuturor celor dornici de cultivarea spiritului vor fi Scrisorile către Luciliu, ale lui SENECA, în fond nişte eseuri avant la lettre, adică eseuri înainte de inventarea cuvîntului "eseu"! Ele au apărut în traducerea eminentului nostru latinist Gh.Guţu la Editura Ştiinţifică în 1967, şi profilate pe domeniul care ne interesează sunt scrisorile a 2-a, a 3-a, a 6-a, a 16-a şi a 78-a, dar veţi găsi lucruri interesante şi-n celelalte şi m-aş mira să nu vă captiveze: Seneca e unul din marii profesori de înţelepciune accesibilă.
       Nemilosul cronometru împinge pe mîine continuarea scotocirilor noastre. Vă mulţumesc pentru atenţie, bună seara.

       Stimaţii mei tovarăşi de drum prin labirintul bibliografic al problemei cititului, bună seara şi vă mulţumesc că-mi acordaţi amabila dvs. atenţie pe care, de altfel, în acest mic ciclu, o redistribui către nume mult mai demne de ea.

       Aseară vi l-am prezentat pe Seneca şi Scrisorile sale către Luciliu, ca profesor de înţelepciune accesibilă. A sunat acum ora să vă îndrum către cel mai de seamă reprezentant al acestei "discipline", dacă pot să-i spun aşa: ARTA DE A FI INŢELEPT, DE A TRECE CU FOLOS PRIN VIAŢĂ. E vorba de unul dintre cei mai admirabili autori ai tuturor timpurilor, de talia unor Dante, Shakespeare, Goethe, Tolstoi - şi anume MICHEL DE MONTAIGNE. Inventatorul - acum peste 400 de ani - al cuvîntului "eseuri" şi al genului în accepţia lor modernă, Montaigne are cel puţin două mari texte în care vorbeşte, pe-ndelete şi trecînd cu graţie erudită de la una la alta, despre lectură, despre foloasele şi ponoasele ei. Dacă nu ştiţi franţuzeşte (ceea ce ar fi de mirare, şi regretabil), vă veţi procura sau veţi împrumuta ediţia completă în două volume, apărută la Editura Ştiintifică în 1966 şi, respectiv, în 1971 şi, chiar dacă traducerea Mariellei Seulescu este niţeluş prea greoaie şi inutil arhaizantă, vă veţi delecta cu eseul Despre cărţi, din primul volum (Cartea a II-a) şi cu eseul Despre cele trei legături, din volumul al doilea (Cartea a IV-a) (cele 3 legături fiind, fiţi atenţi: prietenia, iubirea şi CĂRŢILE. Prima (adică prietenia), zice Montaigne, "are necazul să fie rară", cealaltă (iubirea), îl citez iar: "se vestejeşte cu anii", în schimb , "a treia, care este a cărţilor, este mult mai cu temei şi mai a noastră. Dă pas priinţelor celor două dintîi, dar are de partea sa statornicia şi lesnicioasa folosire... Pentru a mă uşura de posomoreala gîndului, nimic mai bun decît ajutorul cărţilor" - închei citatul din Montaigne şi vă las pe dv. să descoperiţi restul  comorilor sale de gînd. Şi, dacă tot veţi avea în mînă volumul 2 al ediţiei româneşti, răsfoiţi şi prin Apologia lui Raymond Sebond, în care sunt numeroase pasaje despre lectură.
          Acum, rămîi cu bine, tu duca, tu signor e tu maestro, tu călăuz, tu dascăl, tu stăpîne, vezi-ţi în continuare de treabă în foişorul tău cu cărţi, iar eu, cu cei dintre dvs. care mă urmează, voi trece Canalul Mînecii, din Bordeaux la Londra. Dar ce cautăm noi acolo, pe celălalt continent, numit Anglia? Îl căutăm pe cel care - mare filosof de asemenea, şi dintre cei agreabili la lectură - a preluat, în mod expres, la foarte scurt timp, titlul lansat de Montaigne, publicînd şi el (în 1597 mai întîi) cărţi de "eseuri", cu gînduri clare şi adînci despre toate ale vieţii: FRANCIS BACON. În ediţia românească, realizată la Editura Ştiinţifică de Armand Roşu, pe care o vedeţi, fără supracopertă, în spatele meu, veţi avea de citit măcar eseul 50, Despre învăţătură, din care, ca să vă trezesc apetitul, vă dau doar o linguriţă: "Unele cărţi se cuvine să fie degustate, altele să fie devorate şi unele, puţine, să fie mestecate şi digerate".
       Transplantate de Bacon în Anglia, cuvîntul şi genul acesta liber, care permite să fii savant fără scortosenie, au prins teribil pe solul britanic şi au rodit din belşug: John Locke a publicat Eseu asupra intelectului omenesc (la care, în bătrîna Europă, i-a replicat Leibniz prin Noi eseuri despre intelectul omenesc), iar în continuare, în Anglia, au apărut mereu alţi autori de eseuri (la unii mă voi referi mîine), ca: Pope, Hume, Burke, Taylor, Hunt, Chesterton, Huxley etc. Luaţi, de pildă, deşteapta antologie întocmită de Virgil Nemoianu, apărută în 1975 în Biblioteca pentru toţi, sub denumirea Eseul englez. Duceţi-vă la volumul 2, la paginile rezervate lui JAMES HENRY LEIGH HUNT (tradus de N. Steinhardt, nota bene!), înfrîngeţi-vă pofta de a citi mai întîi eseul cu surprinzătorul titlu Sculatul din pat în dimineţi friguroase şi înşfăcaţi-l cu ochii pe cel numit scurt: Cărţile mele, trageţi-vă lîngă calorifer, aprindeţi-vă pipa, tăiaţi sunetul televizorului şi afundaţi-vă în lectură. Să nu-mi spuneţi mie pe nume dacă n-o să aveţi parte de momente cît se poate etc. etc....

       Cetăţeni, iertare. Trei zile la rînd, v-am tot dat cu cărţi în cap. Dacă m-aţi lua în serios, aţi deveni biblioolici, aţi cădea, Doamne-fereşte-de-mai-rău, în patima cititului şi de aici pîn'la biblio-dependenţă nu mai e decît un pas. Gata: îi dau zor, termin azi. Repar iute o altă omisiune: DAN PAVEL, cu al său foarte doct "eseu asupra metamorfozelor cărţii", intitulat Bibliopolis, şi trec la, aşa cum ne-am înţeles, autorii străini, din veacul nostru, care au reflectat asupra acestei atît de fermecătoare îndeletniciri omeneşti: cititul: ce ne împinge, la ce foloseşte, la ce duce, cum se desfăşoară, cîte feluri sunt ş.a.m.d. Mai precizez o dată că fac trimitere cu preponderenţă la ediţii relativ accesibile, usor de găsit în biblioteci obişnuite, sau în anticariate, la preţ suportabil.

       Ar fi necuviincios să treceţi peste unul din marii eseişti ai secolului, Emile Chartier, cunoscut sub numele de ALAIN. În traducerea lui N. Steinhardt din Biblioteca pentru toţi, din 1973, veţi găsi eseurile Păreri despre educaţie şi, respectiv, Fericirea de a citi, în care acest Montaigne al secolului 20 spune multe şi bine despre lectură.
       Din volumul de Eseuri al lui MARCEL PROUST, întocmit de Irina Mavrodin la Univers, în 1981, vă recomand textul, destul de amplu, cîteva zeci de pagini, Zile de lectură; veţi descoperi că Proust e captivant nu doar în ficţiunile sale, ci şi în gîndirea sa speculativă.
       Acelaşi lucru l-aş putea spune despre un mare romancier englez al vremilor noastre, ALDOUS HUXLEY, pe care cititorul român il cunoaşte cel puţin prin romanele Punct-Contrapunct, Orb prin Gaza sau Frunze uscate, apărute în traducere. În volumul său de eseuri, de la editura Univers, din '77, veţi da peste un foarte englezesc text, intitulat Cărţi de citit în călătorie.
       Un volumaş indispensabil celor interesaţi de subiectul nostru, clasic, în simplitatea lui inteligentă, este Arta de a citi a lui ÉMILE FAGUET, din 1923, apărut în româneşte în 1973, la Albatros.
       Pe cititorii pasionaţi de beletristică îi trimit la studiul-eseu al lui ALBERT THIBAUDET intitulat Cititorul de romane, pe care-l pot găsi în culegerea de Reflecţii, publicată de soţii Pădureleanu în 1973, tot în Biblioteca pentru toţi, la Ed. Minerva. De asemenea, în volumul de reflecţii al lui ANATOLE FRANCE, Grădina lui Epicur, există zeci de pagini delicioase consacrate "problemei" cititului.
       Dintre autorii mai apropiaţi de actualitate, se cuvine să vă îndrum spre MICHEL BUTOR. Ceva din eseistica sa se află în antologia realizată de Irina Mavrodin, la Univers, în 1979; e inclus acolo şi textul intitulat Cartea ca obiect.
       De acelaşi nivel, adică adresat unui cititor cu o anume instrucţie filologică, sunt eseurile lui ROLAND BARTHES, Vocea cititorului, Plăcerea textului şi Jocul caleidoscopului, pe care le puteţi parcurge în volumul antologic scos la Univers în 1987 de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu.
       În fine, dar nu în ultimul rînd, e util de consultat şi studiul lui ROBERT ESCARPIT, din unghi sociologic, Setea de lectură, precum şi cel intitulat Scris şi comunicare, ambele în culegerea de studii şi eseuri facută de Const. Crişan, la Ed. Ştiintifică şi Enciclopedică, în 1980.

       Acum, puţin jenat ca trebuie să vă recomand şi cărţi care nu sunt tălmacite în româneşte (sau poate nu ştiu eu că au fost), îmi fac totuşi datoria, pentru că sunt importante. VALERY LARBAUD a scris un eseu celebru (măcar prin titlu), şi anume: Lectura, acest viciu nepedepsit. Fiţi vicioşi şi căutaţi-l.
       ANDRÉ MAUROIS, romancier răsfăţat de admiraţia publicului larg, are şi o carte cuminte şi înţeleaptă, numită Arta de a trăi, în care (se putea altfel?) există un capitol aparte, Arta de a citi.
       EZRA POUND, marele poet american, este autorul unui volum de eseuri foarte-aplicate-analitic, cu titlul ABC of reading, („ABC-ul lecturii”), un text cu mari adîncimi.
       Nu pot să închei această fatalmente superficială trecere în revistă a scrierilor despre citit fără să-l menţionez pe esteticianul, criticul si istoricul literar MATEI CĂLINESCU, stabilit de vreo 20 de ani în Statele Unite, al cărui studiu de înalt nivel academic, Rereading („Recitirea”) a apărut, in 1993 la o editură americană, iar în româneşte, deocamdată, doar fragmentar*, în revista Viaţa Românească.

       Cei pe care i-am plictisit sunt rugaţi să mă ierte. Bună seara.
__________________________
        *) A apărut, între timp, cu titlul A citi, a reciti, la Polirom, în 2003.