Vezi şi:   , precum şi

(305-15.I.1998) EMINESCU, CIOCULESCU şi A. Z. N. POP   

          Bună seara, omuleţi şi oameni mari. Fiindcă suntem īn mijloc de ianuarie, eu vă zic de Eminescu.
          A fost o dată, şi păcat că nu mai este, un critic, erudit şi iscusit şi raţionalist pīnă-n pīnzele albe (e drept că, uneori, şi pīnă-n pīnzele roşii, dar gīndindu-ne prin cīte a trecut, i se poate ierta), şi acest critic se numea Şerban Cioculescu. Aparţinuse marii generaţii a criticii romāneşti moderne, interbelice, fiind contemporanul şi colegul unor Lovinescu, Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius – şi rămăsese ultimul ei mohican (al generaţiei). Longeviv – a trăit 86 de ani, stingīndu-se īn 1988 – şi-a păstrat pīnă la capăt spiritul critic acid şi verva muşcătoare. Unul din caii săi de bătaie a fost şi a rămas mereu stilul fandosit, artificial, pompos. Iată un exemplu, īn care tăvălitul prin fulgi este cunoscutul cercetător al biografiei eminesciene, Augustin Z.N. Pop, om harnic şi eficace īn munca de arhivă, dar care nu excela īn exprimarea oablă şi naturală.
          Īn 1979, īi apăruse o culegere de corespondenţă dintre Eminescu şi Veronica Micle. Īn comentariul său, Aug. Z.N. Pop scria că, la moartea Veronicăi, contemporanii i-ar fi lăudat talentul "īn manşete de ziare şi reviste". Şerban Cioculescu nu pierde această "minge īnălţată la fileu" şi o plesneşte: "Coloanele sunt verticale, lungi şi īnguste, īn timp ce manşetele, publicate īn prima pagină, cu litere mari, sunt orizontale, pe mai multe coloane şi cu un conţinut lapidar. Aş vrea să ne arate A.Z.N. Pop una singură din acele manşete despre moartea sau opera Veronicăi".
          Descriind o scurtă misivă a Veronicăi, biograful menţiona: "Biletul, lipsit de datare, īşi are cronologia dimineţii de 7 sept. 1879". Replica magistrului Cioculescu la această construcţie, īntr-adevăr nefericită, vine şfichiuitoare: "Omul vorbeşte ca preţioasele ridicole ale lui Moličre".
          Mai departe, e vorba de ciorna unei scrisori a lui Eminescu, rămasă neexpediată, către Cleopatra Poenaru-Lecca, o "adorată" care respinsese integral şi categoric avansurile poetului (Ea e destinatara poeziei cu "plopii fără soţ": locuia īn Bucureşti pe actuala stradă Căderea Bastiliei, care pe atunci avea case pe o singură parte, iar pe cealaltă erau doar plopi, de aceea erau "fără soţ"). Aug.Z.N. Pop apreciase că nehotărīrea lui Eminescu de a trimite scrisoarea "provine din conţinutul de intimităţi recrudescente". La această zicere cam şchioapă şi cu pampon, Şerban Cioculescu taie sec: "Nu poate fi vorba de nici un fel de intimităţi īntre doi inşi care nu s-au putut apropia, şi cu atīt mai mult [aici eu aş fi spus "cu atīt mai puţin"; n.gp] de recrudescenţa a ceea ce n-a fost [recrudescenţa, intervin iar eu, īnsemnīnd "revenire, intensificare, a unei maladii, a unui fenomen" – n-are nimic de-a face cu cruzimea; n.gp]. Neologismele – īncheie Şerban Cioculescu execuţia – patinează īn gol".
          Īn fine, pe alte pagini, Aug.Z.N. Pop vorbeşte de 6 scrisori ale Veronicăi publicate, la īnceputul acestui veac, de Const. Mille īn ziarul Adevărul. De ce le-a publicat? Deoarece, scrie biograful, "apreciind coroana de informaţii a scrisorilor şi datul iubirii ce confesează, le făcea augurul curiozităţii, interesului şi piozităţii informative". Pe bună dreptate, Şerban Cioculescu numeşte sintagme mirobolante precum "datul iubirii ce confesează", "coroana de informaţii" sau "piozitatea informativă" – le numeşte, zic, "perle de stil pretenţios".
          Ehehei, dar multe dintre victimele floretei sau ale lăncii lui Şerban Cioculescu-rostratus (adica "cioculitul", pe latinie) vor fi fremătat de o plăcere pervers-filologic-vendetistă atunci cīnd Conu’ Alecu a tuns oaia şi berbecu’, adică atunci cīnd Alexandru Paleologu l-a prins pe magistru īn flagrant delict de ignoranţă: era vorba de o expresie din "Biblia mateină", adică din mult adorata carte Craii de Curtea Veche a lui Matei Caragiale, şi anume expresia "chinta manuelină", pe care atīt de eruditul cărturar (a fost şi directorul Bibliotecii celei mari) a luat-o drept o floare, cīnd de fapt ea desemnează o clădire, o vilă īn stil portughez...
          Dar, ce-i drept, nici Şerban cel Rău n-a rămas dator. L-a prins şi el pe viitorul senator cu un citat din Mistral care īn realitate era din Ronsard, şi apoi cu unul din Virgiliu care de fapt īi aparţinea lui Horaţiu. Culmea e că, īn ultimul caz, conu' Alecu Paleologu preluase eroarea de atribuire... de la cine credeţi? De la alt gigant al culturii: de la Nicolae Iorga!
          Morala? Dublă. 1. Şi Homer mai trage cīte un pui de somn. 2. Nu mai poţi avea īncredere īn nimeni.
          Bună seara şi fiţi atenţi ce vorbiţi.     

  Vezi şi: saitul www.mihaieminescu.ro