Informaţii despre alcătuirea paginii.


(402-22.IV.1998) PAȘTI 

          Bun găsit, stimații mei companioni.
         
Multă lume m-a întrebat cum se spune corect: Paști sau Paște. Răspund pe scurt astfel: sărbătoarea are în originile sale – dacă trecem de etapa ebraică "pesah" – și acea azimioară numită pască (dupa opinia etnologului Simion Florea Marian; alți cercetători sunt de părere că mielul jertfit purta acest nume, de "pască"). La plural, acest cuvînt face "paști": o pască, două paști, conform unei alternanțe obișnuite în românește, cum e și în verbul a paște: "să pască, să paști" sau a naște: "să nască, să naști" etc. Așadar, Paști e pluralul de la pască. Resimțit, în mod normal, ca un plural, vorbitorii au căutat, cînd era vorba de sărbătoarea într-ale cărei zile ne aflăm, au căutat singularul, și astfel a fost derivat singularul "Paște", spunîndu-se, firesc, fie "sărbătorile de Paști", fie "sărbătoarea Paștelui". Amîndouă formele sunt la fel de corecte, și alte subtilități pe această temă nu au substanță, e o falsă problemă.
          Spre a vă convinge suplimentar că aceste două forme sunt folosite aleatoriu, ori una ori alta, fără vreo deosebire de sens, am cules din din Dicționarul limbii române al Academiei (dicționarul tezaur), cîteva atestări ale cuvîntului în limba veche, unde le găsim în mod egal pe amîndouă. La Coresi aflăm "Paștile" ("Acestea sunt Paștile de bucurie și de veselie"), ca și la Varlaam ("mielușelul Paștilor"), dar în marea Biblie de la 1688 găsim "Paștele"  ("Va face Paștele Domnului în luna a doua într-a patrasprăzecea zi"). Venind mai încoace, la Coșbuc găsim "Paști" ("Era după Paști și era un timp bun"), dar la Negruzzi, Hasdeu sau Delavrancea, "Paștele": iată un citat din Hasdeu: "Țara mai întîi de toate; Paștele mai pe urmă!"). Și la scriitorii moderni găsim ambele forme, așa că, repet, sunt deopotrivă corecte, una fiind percepută ca singular, alta ca plural.
          În aceeași ordine de idei, aș mai avea de adăugat că există și un nume de persoană, destul de frecvent în multe țări, inclusiv a noastră, legat de sărbătoarea Paștelui. E vorba de numele Pascal, foarte obișnuit în românește sub forma Pascu. Inițial, el era atribuit îndeobște celor născuți în această perioadă. Originea numelui e ușor depistabilă: ea se află în adjectivul latinesc paschalis (derivat din substantivul pascha) și care înseamnă "pascal", "de Paști", ceva care ține de sărbătoarea Paștilor. În documente românești, numele Pascal apare de pe la 1428, iar la 1441 găsim deja varianta autohtonă Pascu.
          Cu ce să închei mai bine, decît cu un gînd frumos și nobil?:
          "Omul nu este decît o trestie, cea mai plăpîndă din natură: dar este o trestie cugetătoare. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul încă ar fi mai presus decît ceea ce-l ucide, pentru că el știe că moare".
          Acest gînd a fost pus pe hîrtie, acum peste 300 de ani, de marele filosof francez Blaise PASCAL.

George PRUTEANU