(484-13.VII.1998) • A LUA  LA  CUNOŞTINŢĂ

            D-nelor şi d-lor, bună seara. Poate că nu strică să ne învîrtim niţeluş în jurul cuvîntului avatar-avataruri. Foarte adesea, acest cuvînt este confundat cu cuvîntul "aventuri". Dar, ca origine, ele nu au nimic comun, iar ca sens, de asemenea, aproape nimic, cu excepţia unei mici posibilităţi de tangenţă.

            Cuvîntul avatar are pluralul cel mai utilizat avataruri; Dicţionarul de neologisme Marcu-Maneca consemnează şi pluralele "avatare" şi "avatari": acesta din urmă a fost folosit de G. Călinescu în titlul tezei sale de doctorat, susţinută la Iaşi în 1936: Avatarii faraonului Tlà. Dar azi, repet, pluralul corect este avataruri. Cuvîntul vine din sanscritul avatara şi, în religia hindusă, desemna "fiecare din reîncarnările succesive ale lui Vishnu". O primă extindere a fost cea în planul un pic mai larg al metempsihozei, care are la bază ideea că sufletul, nemuritor, trece dintr-un trup în altul. Aşa că, în metempsihoză, avataruri înseamnă ipostazele, în timp, în mereu alte şi alte fiinţe, ale aceluiaşi suflet. În fine, sensul laic, ca să zic aşa, dă la o parte aspectul supranatural, metempsihotic, şi se referă, simplu, la transformările, mai mult sau mai puţin miraculoase, ale unei persoane sau ale unui obiect. Putem vorbi astfel, de pildă de "avatarurile" clădirii din faţa Palatului Regal din Bucureşti, care a fost, pe rînd, minister de Interne, Comitet Central al Partidului Muncitoresc Romîn, apoi al Partidului Comunist Român, actualmente e sediul Senatului şi cine ştie ce va mai deveni.

            O nuanţă de sens a cuvîntului avatar-avataruri e aceea de "schimbare la faţă". Astfel, în exemplul următor (pe care-l dau fără nici o conotaţie politică) sintagma "avatarurile d-lui Ion Iliescu” va trimite gîndul la: militantul comunist al anilor '50; la membrul în Comitetul Central; la prim-secretarul de Iaşi sau de Timişoara; la şeful Apelor; la directorul de Editură Tehnică; la preşedintele (zîmbitor) de republică; la liderul principalului partid de opoziţie de azi - tot atîtea avataruri, în sensul figurat al cuvîntului. Tangenţa sa de sens cu cuvîntul aventură, de care spuneam la-nceput, e posibilă doar pe punctul în care fenomenul de transformare ar avea efectiv ceva spectaculos, palpitant, primejdios. Într-o asemenea situaţie, avatarul ar însemna şi o aventură. Dar aceasta e o excepţie nesemnificativă. E de reţinut că avatar e una, aventură cu totul altceva.

            Să mai adaug că, în prezent, cuvîntul e folosit cu un dedesubt de scepticism sau de ironie faţă de surprinzătoarea preschimbare. Noi, românii, nu prea ne lăsăm induşi în eroare şi credem greu în avataruri!
                                                                              
                                                                                *

             În cu totul altă ordine de idei, vreau să profit de timpul care mi-a rămas şi să vă aduc la cunoştinţă următoarele: prin procese-verbale, dar, vai!, şi prin discursuri simandicoase, bîntuie încă formularea şchioapă "a lua LA cunoştinţă", care sună „ca dracu'” şi aminteşte de savuroasele texte ale lui Muşatescu în care mitocanii şi semidocţii erau luaţi în crunăta băşcălie. Explicaţia răspîndirii acestei formule eronate e simplă. Vorbitorii au fost influenţaţi de expresia corectă "a aduce la cunoştinţă", adică a informa, a înştiinţa. Întrucît expresia pe care o discut e perfect opusă, prin simetria dintre a oferi şi a primi, vorbitorii au căutat ca şi formal cele două spuse să fie simetrice. Aşa că au luat "LA"-ul de la prima, unde avea rost şi l-au introdus, hodoronc-tronc, în cea de-a doua. Singura formă admisibilă a acesteia din urmă este "a lua cunoştinţă de": am luat cunoştinţă de convocarea..." sau "vă rugăm să luaţi cunoştinţă de acuzaţiile" etc.

            Şi acum, stimaţi telespectatori, vă aduc la cunoştinţă, ba chiar vă rog frumos să luaţi cunoştinţă că minutele mi s-au epuizat, emisiunea se încheie şi vă urez toate cele bune.

(485-14.VII.1998) VERONICA

            Bună seara, stimate telespectatoare şi stimaţi telespectatori. Se cade să vă vorbesc în această seară despre numele Veronica, care are o poveste frumoasă. Azi, de fapt, este serbată acea Veronică din Noul Testament, din Evanghelia după Marcu (cap.5), cea care avea de 12 ani o hemoragie şi s-a vindecat doar atingîndu-se de hainele Mintuitorului.

            Dar cea mai cunoscută purtătoare a acestui nume este cea care apare în Evanghelia lui Luca, în cap. 23, versetul 27: "Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plîngeau". Printre aceste femei, se afla şi Veronica.

Jan Viericx, Purtarea crucii, ilustraţie la Evangelicae Historiae Imagine

Vom vorbi despre ea azi, chiar

Maestru anonim (Westfalia): Purtarea crucii

Francisco de Zurbaràn: Năframa Sfintei Veronica

            Şi din punctul de vedere lingvistic, povestea numelui Veronica are farmec. Pornind de la faptele consemnate în Biblie, unii etimologi au considerat ca numele Veronica ar fi compus din doua elemente grecesti şi anume: adjectivul "vera", însemnînd "adevarata, reala", şi substantivul "ikon", adica imagine. Laolaltă, cele două ar însemna "adevarata imagine" (se subînţelege: a Mîntuitorului). Mulţi lingvişti, însă, apreciază ca îndoielnică această etimologie, iar unii, chiar fantezistă. Cei mai mulţi specialişti sunt de părere că numele Veronica provine din numele grecesc Berenìke, atestat încă de pe vremea lui Alexandru Macedon şi destul de obişnuit în perioada vieţii lui Iisus Hristos. în scrierile lui Plutarh poate fi întîlnită chiar varianta Beronike, cu „o”, şi trebuie să precizez că oricum, b-ul se citea „v”. Numele Berenike (sau Beronike) se trăgea din forma primară "Ferenike", în care recunoaştem uşor două componente despre care a mai fost vorba în aceasta emisiune. Prima este "fere", de la verbul grecesc "ferein", a purta, a aduce, şi pe care o putem găsi şi în nume precum Cristo-for sau Nichi-for (acesta din urma, Nichifor, fiind, în fond, o formă "inversă" a numelui Veronica). Cea de-a doua parte, "nike" înseamnă victorie, de unde numele Nicolae. Aşadar, împreună, cele două părţi - ca şi, repet, în numele Nichifor - înseamnă "purtătoarea sau aducătoarea victoriei".

            Stimabili telespectatori, dacă îmi fac datoria de a anunţa că sunt îndatorat pentru această emisiune lui Cr. Ionescu şi lui Victor Ieronim Stoichiţă*, nu-mi rămîne decît să-mi iau rămas bun de la dvs pînă mîine.
_______________________________
    *) Efectul Don Quijote (Repere pentru o hermeneuticã a imaginarului european), Ed. Humanitas, Buc., 1995

(486-15.VII.1998)  FRANŢUZEŞTI   
            Bonjour, mes amis! Cu întîrziere (justificată) de o zi (mieux vaut tard que jamais, mai bine mai tîrziu decît deloc), să ne conectăm şi noi, cu mărunta noastră emisiune, la dubla bucurie a sărbătorii naţionale a Franţei: 14 iulie, dar şi... 12 iulie! Oricîte mărunţişuri ar putea găsi Răuvoitorii, cert este că avem în marea ţară a lui Voltaire ca şi a lui Zidane, un prieten vechi şi stabil. Aş putea chiar spune că nici o ţară europeană nu a fost şi nu este atît de apropiată şi legată de noi, românii, prin nenumărate "fire" şi "relee", ţinînd şi de trecut, de tradiţie, cît şi de prezent, de actuala configuraţie politică a mapamondului, cum e Franţa. Transmiţîndu-i, şi pe această cale, excelenţei sale d-lui Pierre Menat, ambasadorul Franţei la Bucureşti (care este un foarte bun vorbitor de limba română) urările cordiale cuvenite, vă anunţ, stimaţi telespectatori, că la începutul toamnei, d-sa va fi, pentru două zile, oaspetele emisiunii noastre.
            Azi, cu Marseieza în "urechile minţii", vă propun, ca subiect al minutelor rămase, cîteva observaţii inspirate de Sextil Puşcariu, despre influenţa limbii franceze asupra românei în secolul trecut, cînd (mai cu seamă în preajma lui şi după 1848) aceasta influenţă a fost maximă. "Aceasta e epoca - scrie Sextil Puşcariu - în care scriitorii încep să introducă în limbă traduceri şi decalcuri după cuvinte franţuzeşti. Ele fac (azi) impresie de cuvinte neaoşe româneşti, dar sunt imitaţii neologice" (am citat din lucrarea Limba română, apărută la Ed. Fundaţiei Regale, în 1940. Şi lingvistul dă cîteva exemple, care profanului îi pot părea şi azi surprinzătoare. Aţi spune că un cuvînt precum "mărinimos" nu e decît traducerea lui magnanime?! Cuvîntul "încăpăţînat" nu vă sună intens româneşte? Şi totuşi e prelucrarea lui entêté! "Numeros", cu aparenţă perfect neaoşă, e format după franţuzescul nombreux. Chiar şi (azi învechitul) "propăşire" era de fapt traducerea lui progrès" (pe latineşte, "gressus" însemnînd păşire). La fel, "neatîrnare", care-l redă cu mijloace locale pe "independenţă". Un cuvînt atît de "al nostru" cum e "împrejurare" este, spune Puşcariu, o romanizare timpurie a lui "circumstanţă" (în latineşte, circum înseamnă împrejur). "Desnodămînt" e luat după franţuzescul dénouement, după cum verbul "a se împăuna" e tălmăcirea lui se pavaner din franceză. În acelaşi fel s-au născut cuvinte ca "îndurerat" (refacerea lui endolori), a înainta (după avancer), a "înlocui" (după remplacer). Înţelegînd procedeul, vom recunoaşte acum într-un cuvînt cum e "remuşcare" originalul francez remords; în "a înfrunta", pe affronter; în "a înjosi", pe abaisser; în "a înlănţui" pe enchainé ş.a.m.d. Dar sunt şi cazuri mai interesante. Uneori, cuvîntul preluat din franceză cu anumite sensuri se aşează lîngă cuvîntul românesc moştenit direct din latină cu alte sensuri. Aşa este cazul, de pildă, al cuvîntului "curte", căruia influenţa franceză i-a adăugat şi înţelesurile din a face curte sau Curtea de Casaţie. La fel, pentru cuvîntul "carte", care în limba veche românească însemna doar două lucruri: un obiect precum cel pe care-l am în mînă; şi "scrisoare", "epistolã". Înrîurirea franceză i-a adăugat sensurile din "carte de joc", "carte de vizită", "carte poştală". Şi mai spectaculos e cazul lui "a abate", care în graiul din bătrîni însemna fie "a deturna, a schimba direcţia" (îl abate din drum), fie "a trece, a poposi" (s-a abătut pe la nişte amici), fie "a căşuna, a năzări" ("...Un instinct atît de van/ Ce le-abate şi la păsări de vreo două ori pe an", în Eminescu). Ei bine, din sursă franceză, au venit în plus sensul de "a doborî" ("...Năpraznica secure/ Abate toţi copacii din falnica pădure", în Alecsandri) şi sensul de "deprimat, descurajat" (era singur şi se simţea tare abătut).
            Stimaţi telesp., mă opresc aici, pentru că despre legăturile dintre cultură română şi cultură franceză s-ar putea vorbi zile la rînd. Pentru mulţi mari români, ca Eugen Ionescu, Cioran, Enescu, Elvira Popescu, Franţa a fost ca o a doua patrie. Să le urăm, acestei ţări frumoase şi acestui popor cumsecade, tot ce e mai bun! Vive la Roumanie! Vive la France!

(487-16.VII.1998) OBLU, BAROC ŞI IREAL

            Stimaţi privitori ai emisiunii DOVSMS, bună seara, nu ştiu cît de atenţi mai puteţi fi la pisălogelile mele pe căldurile astea, cînd eu sunt convins că în sufletul dvs - adică al celor care vă puteţi permite! - adie briza mării sau foşnetul brazilor. Eu îmi fac totuşi datoria de a arunca bobul de grîu.

            În această seară, aş vrea să vă dau trei exemple de folosiri eronate ale unor cuvinte, din cauza ignorării sensului lor exact. Într-o gazetă bucureşteană, un senator comenta un film românesc şi scria aşa: "Regizorul a recurs la UN BAROC de mijloace". Eroare mare!, chiar dacă (să nu fim ipocriţi! e de ajuns că suntem severi!) înţelegem ce a vrut să spună. Barocul e un stil artistic al secolelor 16-18, posibil, desigur, şi azi. Încetîndu-şi existenţa ca epocă artistică distinctă, barocul se poate strecura în orice acţiune m. m. s. m. p. artistică. Dar, repet, e un stil, o modalitate artistică. Nu poţi spune "a recurs la un baroc de mijloace" aşa cum nu poţi spune "a recurs la un romantic de mijloace" sau la un "rococo de mijloace". Ideea era, cred, că regizorul cu pricina a recurs la un conglomerat baroc de mijloace, sau la un conglomerat de mijloace baroce - baroc însemnînd aici "prea încărcat", "excesiv de complicat", "din cale-afară de variat, de eterogen". Dar exprimarea cu "un baroc de mijloace" a fost şchioapă.

            În alt ziar central, un reportaj se ocupa de o instituţie importantă a ţării noastre, căreia, din motive pe care le puteţi înţelege, îi vom schimba aici iniţialele. Reporterul găsea că la acea instituţie lucrurile nu merg deloc bine şi încerca să dovedească acest lucru în textul său. Ca să sugereze concluzia încă din capul locului, ziaristul şi-a intitulat articolul "La RNG, treaba e oablă rău!" Adică exact pe dos! Pentru că "oblu" înseamnă drept, neted. Amintiţi-vă pasajul din Caragiale: cercul e o linie oablă, oablă, care mere, mere şi se-ntoarnă ghe unghe o purces (lăsăm deoparte acum faptul că în schiţa din care am citat e vorba de un elev tembel, care exprimă o absurditate comică: o linie nu poate fi "oablă" şi în acelaşi timp "curbă"). Mai putem găsi termenul, rămînînd în aceeaşi familie, la celălalt Caragiale, fiul, Matei, autorul Crailor de Curtea Veche, care îl foloseşte fără intenţii comice: într-un pasaj din frumosul său roman, el spune despre cineva că "merge la ţintă OBLU, berbeceşte", adică drept, direct, fără ocolişuri. Gazetarul care a scris reportajul pomenit mai 'nainte a vrut să spună că la instituţia cu pricina treaba e "strîmbă", nu "oablă". Dar, în loc să meargă oblu, folosind cuvinte de care e sigur, a luat-o pe căi... baroce!

            În fine, al treilea citat, care este (deşi nu mi-am propus! pură coincidenţă!), ca şi primul, tot din spusele unui senator. Fiind vorba de un proces, senatorul declara că "procurorul a considerat pretenţiile lui X.Y. drept IREALE". Cuvîntul "ireale" vine aici ca nuca-n perete. Şi iată de ce. De vreme ce respectivul ins, X.Y., avea aceste pretenţii, ele existau, erau deci REALE, nu închipuite, nu IREALE. Senatorul confunda ideea de "netemeinic, nefondat, nevalid" cu ideea de „ireal”. Pretenţiile respective erau REALE, dar neîntemeiate. Ceea ce e cu totul altceva. "Ireale" ar fi fost dacă procurorul ar fi fost minţit că individul are nişte pretenţii, în timp ce acela, de fapt, n-ar fi vrut nimic.

            Astea fiind zise, mă despart pentru încă 24 de ore de dvs, dorindu-vă numai bine. 

(488-17.VII.1998) N-ARE DEONTOLOGIE!

            Stimaţi companioni de micro-taclale, bun găsit. Azi e programat să vă toc mărunt- mărunt (ca-n Muşatescu) pe chestii de bună purtare. Staţi să vedeţi cum a fost.
            Eu citesc cu regularitate cîteva ziare pe zi. (Fac un fel de "medie"). Acum cîteva zile, mai exact pe 11 iulie (eh, n-a fost să fie "unşpce februarie", că era monstruoasa coaliţie!), aşa, găsesc într-un ziar simpatic, o replică. Ce replică? O replică a unei instituţii serioase şi importante la un articol apărut în ziarul cu pricina. Pusei mîna şi citii replica. Şi mult mă minunai cînd dădui peste o boacănă remarcabilă. Drept care o voi discuta mintenaş. Ce scria acolo?
            Supărată pe o afirmaţie din articol, instituţia serioasă şi importantă zicea aşa: "Acuzaţia constituie o calomnie, chiar dacă ea poate avea scuza LIPSEI de DEONTOLOGIE a celor trei semnatari". Ei, aţi adulmecat unde e buba? Dacă nu (şi dacă da!), vă spun eu. Dar daţi-mi voie s-o iau băbeşte. Efimiţa ar fi întrebat aşa: "Adică zău, bobocule, de!, eu cu mintea mea de femeie, pardon să te-ntreb şi eu un lucru: ce-i aia «deontologie»"? Ei, bravos, cum ce-i aia deontologie? Ca să poci pentru ca să răspund, trebuie s-o iau de la "patuzsopt": de unde vine cuvîntul ăsta, din ce-i compus el? Păi, vine din Grecia şi e compus din două cuvinte greceşti (nu trebuie să ne temem de greci cînd ne dau cuvinte în dar!), şi anume: deon, deontos, care înseamnă "datorie, obligaţie"; şi logos, care înseamnă "ştiinţă, discurs". Aşadar, dacă le îmbinăm, iese: ştiinţa obligaţiilor. Foarte clar. Cu alte cuvinte, deontologia este o disciplină care se ocupă cu îndatoririle omului, un "discurs despre obligaţii". Din aproape în aproape, am ajuns la definiţia exactă: deontologie va să zică totalitatea normelor şi preceptelor morale ale unei profesiuni, codul ei de onoare (ca sa zic aşa), ce e voie şi ce nu e voie din punctul de vedere moral să faci în cadrul acelei profesiuni. Există, astfel, o deontologie medicală, una didactică, una gazetărească, ar trebui să existe (şi să fie respectată) şi o deontologie politică ş.a.m.d. Evident că orice deontologie e bazată pe cele 10 porunci şi pe miezul proverbului "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face". Nu e cine ştie ce filosofie. Totuşi, e de reţinut atît: deontologie nu înseamnă "bună creştere".
            Şi acum, mă întorc la fraza de la gazetă. Ce spune ea? Că "acuzaţia cutare e o calomnie, pentru că autorilor le lipsea deontologia"! E o aiureală. Cum să-ţi lipsească deontologia?! E ca şi cum ai spune despre un zăpăcit că e lipsit de psihologie, sau despre un sărit de pe fix că e lipsit de psihiatrie! De fapt, instituţia serioasă şi importantă voia să spună că ziariştii cu pricina ar fi nesocotit deontologia, sau că ar fi încălcat normele deontologice. Acuzîndu-i, însă, stîngaci, pe jurnalişti că ar fi "lipsiţi de deontologie", instituţia serioasă şi importantă a dovedit că e lipsită de lingvistică.

            Punct - şi deontologia mă obligă să vă zic la revedere şi reauzire pe mîine. 

(489-18.VII.1998)  BANI

            Stimaţi telesp., bun găsit, probabil că sunt pe cale să fac o gafă. Ceva de genul: să vorbeşti de funie în casa spînzuratului. Subiectul din această seară se învîrteşte în jurul BANILOR. Dvs nu mai ştiţi cum să întindeţi de lefuri, de pensii... şi eu vin cu mofturi lingvistice. E cam... În fine, să vedeţi cum mi-a venit ideea.

            Am citit într-o gazetă declaraţia unui deputat, foarte înfocat de felul său, care spunea că "pe preşedintele partidului meu nu-l veţi clinti nici măcar cu o centimă". Cu o centimă, aşa scria. Să ne desluşim, vorba lui Crăcănel din D'ale carnavalului. Iată: bănuţul ăsta e o centimă, pe această riglă putem vedea un centimetru. Clintitul, fie el şi metaforic, nu se poate gîndi decît în unităţi de spaţiu, nu băneşti. Pot eu încerca să ridic nivelul respectivului deputat măcar cu o copeică? Nu pot. Cu un milimetru, poate. Centima e a suta parte din franc, centimetrul a suta parte din altceva. Din păcate, nu se pot înlocui reciproc.

            Dar, dacă tot am ajuns să vorbim despre bani, haideţi să mai lămurim nişte lucruri. Să zicem că aţi avut parale. Şi v-aţi cumpărat nişte acţiuni. Şi societatea, întreprinderea la care aveţi acţiuni a mers bine. Teoretic, se poate întîmpla şi asta. Deci, la un moment dat, în funcţie de profitul obţinut şi de cîte acţiuni aveţi, urmează să primiţi...CE? Aici e poticneala, la unii. Urmează să primiţi dividende, cu „d” de la Dumitru, nu "dividente", cu „t” de la Tudorică, cum pronunţă şi chiar scriu destul de mulţi. (Nu îndrăznesc să le propun lucrarea Vocabular economic şi financiar, cu indice de termeni în română, engleză, franceză, germană şi spaniolă, de Yves Bernard şi Jean Claude Colli, apărută la Humanitas, mi-e că se supără). Bun, deci aţi bifat: dividende, cu d. O.K., v-aţi luat dividendele, acum aveţi o groază de bani. V-aţi gîndit ce să faceţi cu ei? Poate că vreţi să-i investiţi în ceva, în vreo afacere. Să-i investiţi, cu i, nu cu î. A investi înseamnă a băga bani într-o afacere, într-o întreprindere. A învesti e cu totul altceva, înseamnă "a acorda învestitura", adică a numi pe cineva într-o funcţie, a-i acorda un rang, o demnitate: Popescu va fi azi învestit ca preşedinte al Companiei. Foarte drăguţ, am mai elucidat un mister abisal, suntem buni, mergem mai departe.

            Aţi investit. Dar mai aveţi şi bani de buzunar, bani lichizi, cu care vreţi să faceţi cumpărături, plătind "cash", peşìn. Vă grăbiţi să achiziţionaţi cît nu cresc preţurile. STOP, aici e de obicei buba! Foarte adesea aud: s-au scumpit preţurile. Asta nu se poate. Preţurile n-au de ce să se scumpească sau să se ieftinească pentru că preţurile nu se vînd! Preţurile cresc sau scad, mărfurile se scumpesc sau se ieftinesc. Încă o dată: e cu totul incorect să spunem că "preţurile se scumpesc" sau "preţurile se ieftinesc". Preţurile saltă, urcă, se măresc, explodează - de "scumpit" se scumpesc mărfurile. La fel în ceea ce priveşte serviciile: tarifele pentru acestea nu se "scumpesc", ci "cresc", "se umflă", "devin pipărate" sau orice alte expresii de acest gen; de scumpit se scumpesc serviciile.

            Şi încă ceva. Să rămînem pe firul dinainte. Aţi găsit ceva care vă place. Costă 200.000 de lei. Atenţie, am spus corect: 200.000 de lei, nu "200.000 lei", cum se aude sau se poate citi prea adesea. Numai pentru numerele de la 1 la 19 (sau cele terminate cu una din aceste cifre) se omite prepoziţia de: 15 lei, 3219 lei, 543.812 lei. Pentru toate celelalte numere, e obligatorie, atît în vorbire cît şi în scris, prepoziţia de: aşadar: două milioane de lei, 150.849 de lei şi aşa mai departe. Mă opresc aici cu sîcîitul şi cu învîrtitul cuţitului în rană, că altfel, de plictiseală sau de enervare, mai dă cineva ortul popii, Doamne fereşte şi apără! (Na, că acum trebuie să mai şi explic cum că "ortul" e un sfert de leu de demult de tot). Şi am încheiat. Seară bună.