George Pruteanu - Doar o vorbă SĂŢ-I mai spun

D-nelor şi d-lor, bun găsit. Ce credeţi, aş greşi oare mult dacă în cadrul emisiunii DOVSMS m-aş ocupa, pentru 5 minute, şi de scris? Eu cred că nu. Iată despre ce e vorba. Am avut, în persoana lui Henri Stahl, pe cel mai priceput expert în grafologie, adică în descifrarea trăsăturilor psihice ale unei persoane, pe baza aspectului scrisului său de mînă. Într-o broşură (Despre autografe¹) publicată în 1936 (pentru care trebuie să-i mulţumesc d-lui dr. George Theodoru), Stahl dădea cîteva exemple de asemenea "diagnoze". Merită să vă aduc la cunoştinţă cîteva dintre ele.

Mihai Viteazul, scris în relief, săpat adînc în

hîrtie, repede, simplu, simplificat, armonios, clar, precis, energic, tocat, ingladiat. Avem deci o minunată personalitate, de o superioară inteligenţă, de o rară modestie unită cu demnitate, care, pentru izbînda unei idei de curat idealism, va lupta cu toată inteligenţa, cu toată voinţa şi tenacitatea lui extraordinară. Şi dacă va fi învins, va fi prin marea lui credulitate în oamenii pe cari i-a avut tovarăşi sau pe cari cu credinţă i-a servit.

Semnătura autografă a lui Sigismund Bathory: E un scris exuberant, vibrant, nestăpînit, pripit, r

isipit, zvîrlit, şerpuit, de îngîmfat violent, brutal şi capricios.

Semnătura şi pecetea, cu armele Munteniei şi Moldovei alăturate, a(le) domnitorului fanariot Mihail Suţu,

care a domnit în ambele principate. E un oribil scris complex: în acelaşi timp îndesat şi lăbărţat, repede şi cu opriri la mijlocul unor litere umflate sensual: ai zice nişte lipitori atîrnate de cuvîntul “voevod”. O violentă lungă bară subliniază orgolios semnătura; o serie de linii colţuroase, nervoase, ţes o pînză de păianjen şi complică şi mai mult amestecul confuz de trăsături de condei ce încalecă numele înghesuit al Domnitorului.

Ludovic al 14-lea. Imensă semnătură, fără parafă, făcută precis, cu calm, metodic, conştiincios,

fără vibraţie, fără viaţă, monotonă, fără suflet. Scrisul e foarte colţuros, reţinut, fără relief, fără originalitate, mîndru, solemn şi rece.

Napoleon: Ideile ţîşnesc cu atîta exuberanţă, încît scrisul nu le mai poate înregistra, greşelile de ortografie se

acumulează, scrisul, ca pentru toţi oamenii nervoşi, de febrilă activitate, devine un chin, literile se deformează, trepidează, peniţa zgîrîie, rupe hîrtia; scrisul devine sacadat, ilizibil, ca o sinuoasă înregistrare de seismograf. Detaliile le neglijează, nu pune puncte, virgule, majuscule; dar fiecare idee e clar precizată printr-un aliniat distinct. Orgoliul este imens, ambiţia nemărginită, semnătura e mai mare ca textul, suitoare, mereu reliefată prin parafa acaparatoare ce subliniază numele, schimbat din Buonaparte în împărătescul Napoleon, rare ori scris întreg, ci redus la teribila parafă NAP sau chiar la un simplu, gigantic, fulgurant. Scrisul este extrem de simplu, fără nici o înzorzonare: uniformele strălucitoare sunt pentru mareşalii lui, cărora le dist tronuri; iar haina de Cezar pe care o îmbracă la încoronare, şi-a pus-o o singură dată, din orgoliu burghez, pentru a înjosi pe suveranii de drept divin ai Europei îmbătrînite.

Daniel Defoe, autorul lui Robinson Crusoe. E scrisul încet, rigid aliniat, înghesuit, mic, desemnat cu

nesfîrşită răbdare, al unui mare muncitor iubitor de amănunte. Pe lîngă litere conştiincios caligrafiate, perfect ţinute în frîu, corectate, alte litere sunt complicate cu neaşteptate îmbinări, cu prelungiri rotunjite întinse molîu, mult spre stînga, dovedind o imaginaţiune puternică, pornind încet spre fantezie; alte litere se urcă mistic spre nori şi rare ori (de pildă la “t” din abrevierea “servant”), o bară ţepos aruncată în sus trădează pe pamfletar.

Bună seara. Începusem aseară prezentarea cîtorva "descifrări psihologice" ale scrisului de mînă, de către eminentul expert grafolog care a fost Henri Stahl, din cartea sa, Despre autografe¹, din 1936. Voi continua azi, cu alte cîteva exemple.

Frédéric Chopin. Scris de o delicateţe maladivă, feminin aplecat, în cont vibraţiune, scris care după

cîteva rînduri îşi pierde din puţina energie de la început, se micşorează, se gladiolează. Scrisul este extrem de clar şi ordonat, foarte citeţ, simplu, rotunjit cu delicateţe, net dextrogir. Forma literelor e delicată şi graţioasă, cu simplificări şi forme tipografice. Sunt multe variante pentru una şi aceeaşi literă, variante în felul cum semnează. Avem deci o fire delicată, extrem de impresionabilă, fără voinţă, uşor schimbăcioasă, uşor deprimată, reacţionînd însă prin puterea de entuziasmare şi prin tenacitate. Inteligenţa e de o mare claritate şi preciziune, cu un deosebit simţ pentru proporţii, măsură şi frumos. Sensibilitatea sa, puterea sa de înduioşare, totala lipsă de egoism, veseselia şi expansivitatea sa şi chiar trecătoarele deprimări trebuiau să-i atragă numeroşi prieteni, cu toate capriciile afectivităţii sale. Deşi modest, avea conştiinţa valorii sale, precum dovedeşte parafa ce-i subliniază numele, de cele mai multe ori fără iniţiala prenumelui.

Ludwig van Beethoven. Un scris de o extraordinară personalitate, total deosebit de orice alt scris,

aşa precum (…) nu cunosc decît scrisul lui Napoleon şi la noi al lui N. Iorga. Scrisul vibrează cu nestăpînită intensitate, totul e numai eferfescenţă intelectuală, imaginaţiune uriaşă, activitate nestîmpărată, neînfrîntă energie, chinuită de mobilitatea impresiunilor. Dar, cu toată frămîntarea scrisului, el rămîne clar: aerul circulă între cuvinte, între rînduri şi scrisul e de un puternic relief. Spiritul critic e mereu în acţiune, barele la “t” sunt puse de-a curmezişul, destăinuind îndîrjire. Deşi chinuite, literile, din loc în loc, sunt parcă trase cu pensula, armonioase, rotunjite, mereu ultraoriginale, dezvăluind grafologului tot farmecul inspiraţiei şi (al) delicateţei gustului. Prea multe finale sunt impulsive, tăioase, agresive, violente; în contrast cu baza literilor, rotunjită, cu unele finale trase mai încet, fără colţurare, cu veselie, ceea ce, unit cu marea sensibilitate şi impresionabilitate a scrisului înclinat şi inegal, arată fondul de bunătate, cu accese de veselie exuberantă, oprite de un sentiment de neîncredere şi bănuială, ce se trădează în scris prin lunga bară pusă la sfîrşitul aliniatelor, ori prin zig-zagul fulgurant pus în loc de paraf după semnătura sa atît de modest şi chinuit trîntită la finele autografului.

Petrache Lupu de la Maglavit: e un scris tipic de analfabet care a căpătat oarecare dexteritate în a se iscăli de pe urma numeroaselor autografe ce acordă cu generozitate. Scrisul e inform, şovăitor, mare, trăsături comune tuturor analfabeţilor; dar scrisul mai e urcător cu exageraţie (exaltare), finala cuvîntului “Lupu” urcă încet, subţire, într-un gest de cădelniţare (misticism). Baza literelor e în general rotunjită (bunătate), dar finala lui “e” din Petre e ţepos svîrlită agresiv spre dreapta, litera “G” e făcută nervos, ataxic, tocat; la fel litera “L”: în zig-zag, frîntă (nervozitate agresivă, pericol de paralizie). Bara la “t” e pusă de-a curmezişul: (îndîrjire şi tenacitate). Scrisul e destul de simplu, fără supraînnălţare, fără înzorzonare sau exagerată lăbărţare. Nu avem deci de-a face cu un farsor, ci cu un biet bolnav care începe să-şi ia în serios rolul pe care a fost adus să-l joace.

___________________
1) Ed. "Institutul de Arte Grafice E. Marvan", b-d Pr. Mircea, 10, Bucureşti, 1936.