Tatiana Slama-Cazacu
CINE NU DOREŞTE O BUNĂ COMUNICARE ÎN LIMBA ROMÂNĂ?

       Într-un moment în care se vorbeşte aproape obsesiv despre «Uniunea Europeană» şi despre «Globalizare», ca şi despre importanţa acestora, deci despre importanţa unui organism, pe de-o parte, şi a unui fenomen în curs de realizare, pe de altă parte - adică despre un proces de integrare a unor ţări în structuri bine definite (U.E., N.A.T.O.) sau încă necoagulate («Globalizarea»), se subliniază şi necesitatea comunicării eficiente în contextele menţionate. Este vorba despre sisteme care depăşesc cu mult tradiţionalele «relaţii bilaterale» sau chiar istorica dar idealista «Societate a Naţiunilor» sau pînă şi sisteme mai noi, aproape depăşite, ca O.N.U. De aici, necesitatea apelării la un mijloc de comunicare comun, a unui „cod" apt să servească în orice moment, a unei «limbi internaţionale». Totodată, însă, se insistă ca, prin aceasta, să nu se prejudicieze existenţa ca atare a diverselor limbi - «minore» sau nu, de tradiţional prestigiu sau de restrînsă folosire -, iar ipso facto să nu se lezeze identitatea limbilor din comunităţile statale (Italiana, Spaniola etc.) sau regionale (Catalana etc), lupta ducîndu-se pînă la apărarea idiomurilor locale de mai redusă răspîndire (ca Friulana, Ladino etc). Fără a putea intra în detalii de argumentare, aş menţiona că experienţa a zeci de ani ca invitat la diverse reuniuni internaţionale (de pildă, organizate de U.N.E.S.C.O.), dar şi ca simplu observator al dinamicii comunicării oficial-politice, ştiinţifice, turistice, pragmatice de orice nivel, m-a dus la constatarea următoare, exprimată şi formal, într-un raport inaugural, ca invitată la o Conferinţă Internaţională (Porto, februarie 2002, cf. şi textul din «Adevărul literar şi artistic", 11, nr. 615, 30 apr. 2002: «Identitatea limbii române şi politica lingvistică europeană»): limba engleză a devenit «limba internaţională» (eventual, «lingua franca»). Aceasta este realitatea actuală neîndoielnică. Discuţiile (unele, menţionam, de-a lungul a zeci de ani) ale specialiştilor în Lingvistica aplicată, fără a aminti despre dezideratele unor factori politici, de a se impune alte limbi ca avînd acest statut, sau a se propune cîteva «limbi de lucru» etc, se dovedesc, astăzi, utopice şi în orice caz ineficace, provocînd o inutilă pierdere de timp, de fonduri şi de energie intelectuală. Avînd acest statut (de facto, în mod cert), limba engleză este folosită în comunicarea internaţională de orice nivel şi totodată influenţează enorm comunicarea, s-a infiltrat, prin diverşii factori care o folosesc, în toate limbile Globului, şi, pătrunzînd - insidios sau nu -, prin tehnologiile electronice, prin cele militare, politico-economice, prin canalele de «mijloace de comunicare în mase» (MCM, ca Televiziunea, Radio, Internet, Presă), care au, probabil, cea mai mare frecvenţă, ne-au pus în faţa celei mai vaste infiltrări în special terminologice (dar şi privitoare la alte niveluri lingvistice, inclusiv ale deprinderilor comunicaţionale) în foarte multe limbi de pe Glob. Aceasta este o latură a contemporaneităţii, pe care am dorit să o subliniez, pe de-o parte.
       Dar, pe de altă parte, amintesc din nou despre dezideratele -exprimate la nivel politic european în primul rînd - relative la necesităţile de prezervare a identităţii lingvistice a limbii fiecărei ţări, şi totodată, despre insistenţele maselor şi ale specialiştilor lingvişti sau formatorilor de opinie, şi de a se proclama acest drept de apărare a fiecărei limbi (care implică păstrarea dar şi protejarea fiecărei limbi în structurile ei esenţiale, gramaticale, fonetice, şi, nu mai puţin, lexicale). «Drepturile Omului» nu sunt o abstracţiune, iar «Dreptul la limba proprie» (implicit „Dreptul la comunicare" - Drept nestînjenit de diverse posibile limitări) este unul dintre Drepturile fundamentale solicitate de Omul modern, devenit conştient de enorma importanţă a „Comunicării" - verbale în primul rînd în acest moment - anul 2002, adică nu, anticipînd, utopic, ceea ce va fi peste 20 de ani -. Toţi oamenii de pe Glob (inclusiv Românii) au dreptul la o comunicare nestînjenită, în primul rînd în interiorul comunităţii lor lingvistice, România, şi, prin urmare, la un „cod" bine cunoscut şi comun tuturora: în consecinţă, ori se recurge la limba internaţională recunoscută ca atare - Limba engleză -, dar însuşită şi folosită de toţi cetăţenii acestei ţări, ori se recurge la limba română (iar unde este cazul, şf la aceea a minorităţii respective), dar bine cunoscută în elementele ei fundamentale întîlnite în comunicarea adresată tuturora (lexic, pronunţare, structură gramaticală) şi totodată corect folosită, din toate aceste puncte de vedere (aspect care ţine de asemenea de «prezervarea limbii»).
       Atîta vreme cît comunicarea este împiedicată de necunoaşterea unor părţi din vorbirea interlocutorului (care ţi se adresează, ţie ca individ sau ca „mase"), comunicarea nu se realizează sau este falsificată - poate că este intenţionat obstrucţionată, pentru a induce în eroare pe interlocutorul care nu cunoaşte un cuvînt, implicit sensul lui real, eventual chiar cu intenţia manipulării în folosul exclusiv al celui care se adresează astfel „necunoscătorilor" (cf. şi Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Polirom, 2000). Din acest unghi de vedere trebuie apreciate mesajele sau „discursurile" - în sensul modern al Lingvisticii - din domeniul publicitar (reclame, anunţuri, ştiri din Presă ori Televiziune - Radio etc), ca şi cele din domeniul politic, economico-financiar, şi de orice fel, dacă sunt adresate „maselor" formate din „telespectatori", auditori de Radio, cititori de Presă, mesaje parlamentare sau ale Guvernului etc. în acest spirit, aşadar, se cuvine - trebuie - luată în considerare situaţia actuală dar şi de viitor a limbii române.
       În ultimii 12 ani, s-a făcut prea puţin, din acest punct de vedere, pentru limba română. S-au dat alarme relative la deteriorarea limbii - din cauza numeroaselor greşeli gramaticale sau a aberaţiilor fonetice, a folosirii eronate a unor cuvinte, în ceea ce priveşte sensul, sau din cauza nerespectării regulilor dialogului (drept democratic al fiecărui om); s-a menţionat abundenţa de termeni argotici care sărăcesc limba (ca haios, nasol, etc, îndeosebi la „generaţiile tinere"), s-a remarcat - uneori fără „protest", ci mai degrabă cu îngăduitoarea acceptare ca „exprimare literară" - afluenţa de cuvinte obscene, a sudălmilor în public, dar şi în „muzică" rock, hard etc; ori s-a exprimat reacţia unor răzleţi, printre care mă număr, faţă de avalanşa termenilor străini, necunoscuţi celor cărora le sunt adresaţi. Dar nici Şcoala nu a reacţionat prin măsuri speciale (ba chiar, din deprinderi populiste, unele cadre didactice, pentru a le face pe plac elevilor, îi imită, folosind termeni argotici), nici nu au contribuit pozitiv Programele de învăţămînt, predarea în genere, ori manualele alternative sau «CNA»-ul. Nici Academia Română (care avea, odinioară, o «Comisie» relativ activă, pentru cultivarea limbii), sau Organisme oficiale ori de Cercetare în domeniul limbii nu au părut preocupate să semnaleze mai drastic şi să preconizeze măsuri împotriva acestor stări de fapt, ba chiar le-au tolerat, le-au justificat uneori, le-au „explicat" ca fiind «naturale».
       Şi iată, cînd se ia iniţiativa parlamentară a unei «Legi» de «folosire a limbii române» (eu aş continua să susţin denumirea ei ca fiind «de protejare a limbii române»), aceasta trezeşte reacţii violente de respingere, la specialişti şi semidocţi, la oameni inculţi, care nu cunosc limbile străine şi nu înţeleg ei înşişi termenii străini cu care sunt „bombardaţi", la ziarişti, oameni politici, ori mediatizate «VIP»-uri care „comit" şi difuzează, astfel, înfricoşătoare greşeli de limbă. Majoritatea reacţiilor împotriva unei atare «Legi» (deocamdată împotriva folosirii excesive, în anumite situaţii, a unor termeni străini, dar eu aş preconiza extinderea ei sau adăugarea alteia, privitoare la imensa degradare gramaticală, fonetică, semantică etc a limbii noastre, ca şi la expresii obscene sau „violente") au avut loc fără a se cunoaşte textul ca atare al «Proiectului», ori s-au inventat oprelişti şi exemple de detaliu (ca, de pildă, „interzicerea" unor cuvinte, ca baclava - am auzit eu însămi acest „protest"), s-a apelat la reminiscenţe din Şcoala Latinistă (ori preluate de la alţii, acum) ca ridicula propunere a gîtlegău-lui în loc de cravată - ori a epocii «Franţuzitelor» - care nu a avut efecte perene - , sau a «furculision»-ului din satirele lui Vasile Alecsandri, care se spune că «s-au eliminat» de la sine (nu «de la sine»!) etc; s-au exprimat spaime faţă de «amenzi», faţă de ignoranţa, firească, a «Primarilor», care nu vor şti cum să aprecieze folosirea unui termen sau a altuia, (nici nu ar trebui să li se ceară aceasta!) sau faţă de cheltuieli mari cauzate de schimbarea numelui unor firme, şi alte ridicule argumente care ar voi să arate «inaplicabilitatea» unei atare Legi. Este de prisos să menţionez aici „argumente" ca «naţionalism» (greşit înţeles!), sau eronata asociere cu situaţia din Basarabia («limba moldovenească» era împănată nu doar cu arhaisme etc, ci mai ales cu cuvinte ruseşti), ori «rîsul curcilor» (a zis un ziarist - care orătănii s-ar pronunţa, se pare, asupra „limbii românilor" şi asupra unei atare Legi) sau „rîsul tinerelor generaţii" (de care, dimpotrivă, ar trebui să avem grijă, pentru a aduce pe adolescenţi şi tineri la un nivel civilizat de exprimare, iar nu invers, adică să se accepte ca „natural" sindromul «haios»-ului. Poate că a intervenit şi „teama" unora că vor greşi - mulţi necunoscînd sensul termenilor pe care, totuşi, îi folosesc -, sau încăpăţînarea în a persevera în folosirea unor stratageme (îmi permit să trimit la cartea menţionată mai sus) care uşurează manipularea (de natura celei prin «limba de lemn»), sau - chiar la unii lingvişti - cunoaşterea insuficientă a limbii engleze, pentru a oferi traduceri (sau a şti că există echivalente perfecte în limba română ori posibile, în orice caz). În mare măsură, necunoaşterea limbii engleze de către mulţi care utilizează diverşii termeni, şi totodată cunoaşterea insuficientă a limbii române pentru a găsi echivalentul este o cauză fundamentală a reacţiilor de respingere a unei asemenea Legi. Adaug snobismul, dorinţa de epatare («ştiu engleza» - fie şi neştiind-o), imitarea nesăbuită a unor persoane „mediatizate", etc.
       Încă din primii ani după Revoluţia din 1989, am constatat introducerea unui număr stupefiant de termeni străini (englezi, dar şi francezi, italieni, mai rar spanioli sau germani) şi am publicat un prim articol («Invazia brutală de termeni străini», „România literară", 25, nr. 41, dec. 1992), urmat de comunicări şi la reuniuni internaţionale, unde am avut prilejul să constat existenţa acestui fenomen în alte ţări, în aceleaşi împrejurări (ca în Bulgaria), sau în contexte diferite - pînă de curînd, în Italia etc, dar în Franţa extrem de puţin, acum, unde „funcţionează" bine «Legea» [Notă 2003: după «Decretul Juppé», Legea este numită «de îmbogăţire a limbii franceze», vezi «Dialog cu Danielle Candel», „Observator cultural", nr. 176, 7-14 iul., 2003] asupra protecţiei limbii (nu ineficient, cum se credea , în vîltoarea discuţiilor de la noi şi să nu uităm că a fost semnată, în 1994, de Preşedintele F. Mitterrand, mare susţinător, necomplexat, al Francofoniei, iar Giscard d'Estaing anticipase asemenea reacţie). Am urmărit fenomenul pînă recent (cf. şi cartea menţionată mai sus, unde nu am mai considerat că este vorba despre o «invazie», şi nu de «termeni străini», ci despre o «adoptare» şi «false diamante», adică, explic aici, de falşi termeni englezi, căci bodigarzii nu sunt nici pe departe bodyguards, iar un profan poate face, eventual, şi «etimologii populare»). Faptul cu totul ieşit din comun, în aceşti ani, este dinamica extraordinară a acestei adoptări de termeni englezeşti (nici nu le pot spune «anglicisme», ci «englezisme», avînd în vedere scăzutul nivel cultural la care se petrece „adoptarea"). Desigur, de-a lungul anilor, permisiva şi maleabila limbă română a trebuit să accepte diverşi termeni străini, iar neologismele au căpătat forme morfologice româneşti, adesea s-au asimilat complet: în secolul XIX şi prima decadă a secolului XX, s-a petrecut un intens proces de modernizare a societăţii, s-au introdus diverse obiecte, forme de comportare, de activitate politică, economică etc, care au adus şi cuvintele respective din limba franceză (şi germană, italiană - cum mai înainte fuseseră turcismele, grecismele, etc). Dar o asemenea avalanşă de termeni străini (englezeşti), într-un interval de timp scurt (12 ani), în mod excesiv şi abuziv, ne face să ne întrebăm ce va fi în 20 de ani de la 1990 încolo. Bineînţeles, totul se „explică": libertatea cîştigată - inclusiv de a vorbi cum vrei! -, adoptarea unor conduite din Vestul «capitalist», importarea unor obiecte, a unor produse, în timp scurt, au adus cu sine şi cuvintele care le exprimă. Dar, repet, fenomenul a luat o amploare incomparabil mai mare decît oricînd, nimic nu i s-a contrapus (în anii '60, de pildă, s-au publicat dicţionare cu traducerea termenilor tehnici), iar influenţele externe sunt din ce în ce mai mari, concomitent cu o neglijare a limbii române şi a încercării de a exprima în română ceea ce s-a însuşit ca obiect ori comportament etc. De pildă, s-a renunţat la termenul autobiografie, cuvînt „compromis" sub dictatură, dar conţinutul rămîne necesar şi a fost denumit, ca în engleză - printr-o expresie latină -, curriculum vitae, fapt care n-ar fi prea grav, dacă expresia s-ar folosi ca atare şi cu conştiinţa că este o sintagmă latină; dar am auzit pînă şi pronunţarea, de către anglofoni inculţi, «kiuricălăm vaiti» şi oricum este abreviat ridicul, în română, prin pronunţarea si-vi: adică a unei expresii latine, într-o limbă latină, se pronunţă ca în engleză!, prin urmare ce-ve redat drept si (engl. si-vi). Sau, de asemenea ridiculul, dovedind incultura, la români, si-di, abreviat cu pronunţarea în engleză, de la ci-di, compact disk, desigur necunoscut majoritatea cîntăreţilor care-şi lansează «si-di»-ul, că poate fi simplu, în română: disc compact, deci ar fi abreviat corect de-ce. Eu susţin - deoarece am constatat aceasta prin probe directe - că multe persoane care au introdus diverşi termeni englezeşti - şi care continuă să-i introducă, să-i utilizeze, să-i difuzeze - nici nu ştiu limba engleză corect. De aici şi pronunţările incorecte şi diverse pentru, de pildă, mánager, menegér, manáger etc, sau nu ştiu să explice exact şi „deschis" ce este leasing (am auzit, recent, un vorbitor, declarînd aceasta); sau, dacă s-ar face un sondaj, nu mulţi ar şti ce este e, din e-mail, şi poate că ar „protesta", totuşi, dacă li s-ar propune să zică poşta electronică şi mai ales poşta-el (în fond, după modelul englezesc: e ca abreviere din electronic). Sau ar protesta unii dacă li s-ar cere să renunţe la cosmetizantul second-hand (pentru „haine", de pildă, şi să zică ori să scrie pe firmă: haine vechi, aşa cum se zicea odinioară, ca strigăt al vînzătorilor de pe stradă ori din Piaţa Unirii - «la Taica Lazăr»: desigur că second-hand este o expresie care nu spune direct că este vorba despre obiecte dovedite chiar periculoase, prin microbii sau „paraziţii" pe care-i poartă, de pildă, încălţămintea veche, „de mîna a doua", importată). Sintagma manipulează uşor, chiar acum, cînd este cunoscută, dar desigur că a făcut-o mult mai mult la începutul anilor '90, cînd - chiar în 1990 -, eu am citit reclama următoare la televizor: «Vindem televizoare second-hand la un preţ avantajos» (Românii nu ştiau, în genere, limba engleză, nu ştiau că şf Publicitatea - alt cuvînt înşelător, în loc de Reclamă - minte, aşa că şi-au imaginat vinderea unui tip de Televizor, acest «second-hand» fiind poate un nume oarecare).
       Observînd această avalanşă, am asistat la folosirea, de către diverşi vorbitori (mai întîi, în special, „personalităţi" cu prestigiu, ca politicieni, diriguitori de opinie, parlamentari, «VIP»-uri de tot felul - inclusiv noi reporteri, crainici, cîntăreţe de muzică uşoară, «foto-modele» etc. -, şi chiar în comunicate ale Guvernului), şi la difuzarea unor cuvinte ca manager (şi nu se mai ştie dacă este „Director" - nume evitat -, sau ce anume? -), briefing (guvernamental) - ne-am dumirit tîrziu că era „comunicat -, board sau staff, stranieri (la futbol nici acum nu ştiu bine ce este, dar cunosc bine limba italiană), rating de ţară, în fond chiar monitorizare. Dar ajungem pînă la înşelătoarea traducere «Vopsea lavabilă» (care nu este nici „de ulei", nici nu ştii în ce sens este „lavabilă"), sau la «volum (sau carte) difuzat hard» (adică „pe hîrtie", nu doar expus pe ecranul computerului); ce o fi «aparataj TF1» de pe nota tetefonică?; iar gospodina Măria ar dori să ştie de ce scrie pe cutie că «laptele este parţial degresat» şi nu, pe româneşte şi pe înţelesul ei - fără să întrebe pe vînzătoarea care ar da din umeri şi ea - «parţial fără grăsime» (sau explicat „pe bune": „din care s-a scos grăsimea ); sau aş dori să înţeleg, din emisiunile adresate «telespectatorilor» (iar nu doar către specialişti economişti sau informaticieni), tot ce expun participanţii la o Masă rotundă, la «Televiziunea publică», în vorbirea lor împănată cu termeni englezeşti. Şi, regret, dar nu am înţeles nimic din acest «Anunţ important»: «Cei care solicită înregistrări din aria hard & heavy, speed & thrash, să trimită casetele pe adresa ...» (reprodus de mine în cartea menţionată, p. 150; tot acolo, reclama «...serviciul de consulting» ori «Bursa joburilor»). Pînă azi presa aşa continuă - poate de aceea „se teme" -, cu difuzarea de termeni străini care au corespondente româneşti («dresuri pentru orice gust», «colanţi negri» - în loc de ciorapi-pantalon, sau «semnificaţia necesară de somelier» - „România liberă", 24 oct. 2002, ca şi Radio, de altfel: 23 oct. 2002 «samitul» - adică «summit» încă de mult tradus prin „întîlnire la vîrf); şi, de asemenea, se continuă cu împănarea mesajelor informaţionale cu expresii greu de înţeles: «Autorizaţiile rutiere de transport vor fi repartizate on-line» (deci în alt context - alt sens - decît cel de pe computer), «...decizia de a achiziţiona un soft care să elimine corupţia...», «...managementul resurselor umane în România» - ziarul cu data citată). O doctorandă plecată de aproape doi ani la New-York (nu ştia bine limba engleză) mi-a spus la telefon - dar probabil la fel ar fi zis şi aici -, că «voi face aplicaţie la State University» - «La ce aplici?», am întrebat. - «Fac aplicaţie să obţin o bursă... » - adică, simplu, o „cerere", dar acum se zice, şi în România, aplicaţie - adică application, înşelîndu-mă şi pe mine, care ştiu engleza. Şi: de ce, oare, nu se dă în traducere lobby? - nu este greu de tradus, dar nu ar mai ascunde realitatea „şpăgii pentru a se face reclamă unei acţiuni". Astfel «se îmbogăţeşte limba română»?
       Se vehiculează, împotriva unei atare «Legi», diverse argumente (unele absolut ridicule - menţionate în parte, mai sus, altele de „teorie lingvistică" învechită, altele de preluare semidoctă a unor vechi reacţii de respingere). Implicit, sau prin.sumara lor discutare, voi introduce argumente susţinînd necesitatea unei astfel de acţiuni „energice", prin Lege. In primul rînd, am fost izbită de repetarea - de către unii lingvişti sau de către profani - a unei teze învechite, după care «limba» ar fi «un organism viu», «care se apără singur» (adică elimină de la sine ceea ce nu este util, adecvat etc). Lingvistica a evoluat mult de la aceste teorii. Limba nu este «un organism» de sine stătător, ci fie avem de-a face cu un concept abstract (limba la un nivel abstract, care nu „fiinţează" „undeva", concret), fie este vorba despre o generalizare a unor trăsături de sistem (descrise în «Gramatici», prezentate în Dicţionare, în compendii). Dar în realitatea vie-singura unde este cu adevărat concretizată „limba", există vorbirea oamenilor, care se exprimă într-un anumit mod, cu particularităţi comune (pentru a se putea înţelege în comunicare). Diverşii indivizi îşi însuşesc cuvinte, modalităţi de pronunţare, forme gramaticale, adoptă termeni din limba engleză, îi difuzează, îi „pocesc" (în funcţie de cunoştinţele lor relative la această limbă), îi folosesc cu anumite scopuri - în primul rînd pentru comunicare, dar şi spre a manipula pe interlocutorii care nu cunosc unele cuvinte străine, iar la un moment dat, eventual, renunţă la acele cuvinte (am auzit, după Revoluţie, o „personalitate" politică, zicînd «anelu capacităţii», sau «alegeri ajurnate» -cuvinte care nu s-au mai difuzat, fie pentru că acea persoană nu a fost imitată, fie pentru că, de fapt, copiase expresiile din alte limbi, fie pentru că nu a fost înţeleasă şi a renunţat ea însăşi la asemenea monstruozităţi). Nu „limba", ca aşa-zis «organism viu», le-a adoptat, ori «s-a apărat», ci realitatea umană, a comunicării a acţionat într-o direcţie sau alta, şi astfel au „rămas": implementarea sau derularea şi altele. Difuzarea s-a produs, prin repetare - în contexte eventual mai clare (dar nu întotdeauna) -, ori au intervenit puternici factori - mult subliniaţi de Sociolingvistică (pe care o ignoră unii dintre cei care „discută" o «Lege» de specialitate fără a trece de cunoştinţele elementare sau fără a depăşi teze învechite): prestigiul (unor vorbitori, într-o anumită epocă ori într-un context mai restrîns), şi imitarea din partea celorlalţi, ori snobismul (nu mai repet tendinţele de a utiliza «stratageme» - incorecte acţiuni asupra altora - care folosesc comunicarea verbală). Limba română, în secolul XIX, s-a modelat nu pentru că «s-a apărat» limba ca atare, ci pentru că au fost anumite persoane care au vrut să pună în circulaţie unele cuvinte sau forme gramaticale, iar altele s-au opus ori au oferit modele sau critici (V. Alecsandri cu satirele lui, M. Eminescu sau I.L. Caragiale, I. Ghica ori Al. Odobescu, ori B. Delavrancea ş.a.). Dacă un cuvînt străin este reperat, imitat pe scară largă, folosit chiar incorect, el dăinuie într-o societate ca aceea actuală, în care s-au răsturnat sistemele de valori, şi se imită, prin urmare se iau drept modele persoane nu neapărat cultivate, nu vorbind corect limba română (sau cunoscînd realmente limba engleză), şi care sunt mediatizate (aceasta este una dintre cauzele proliferării actuale nemaiîntîlnite a cuvintelor străine, respectiv a englezismelor). Asemenea termeni (adesea „pociţi" faţă de cuvintele din limba engleză de la care provin, adesea nu bine cunoscuţi ca sens) sunt adoptaţi eventual definitiv şi astfel „intră în limbă"(care nu «se poate apăra» de la sine, ci este supusă acestor intervenţii umane). Tocmai de aceea, ţinînd seama de astfel de teorii moderne din Lingvistică (implicit, Sociolingvistică ori Lingvistica Aplicată, ori curentele «Analiza discursului» sau «Pragmalingvistica», ori domeniul interdisciplinar devenit - se ignoră aceasta -, în ultimele decade, «ştiinţă autonomă», şi anume Psiholingvistica), penetrarea în număr imens a termenilor străini trebuie apreciată cu adîncă pricepere. Adică, trebuie ţinut seama şi de ceea ce menţionam, respectiv modelele apărute prin intensă mediatizare: iar aceşti vorbitori nu sunt întotdeauna experţi în limba română şi nici în limba engleză, ba se adaugă răsturnarea sistemelor de valori, noul context social-politic-economic etc, ca şi excepţionala dinamică a contextului, şi să adăugăm înţelegerea greşită a „libertăţii" sau a democraţiei (ca fiind apanaje ale bunului plac al oricui). Să nu omitem existenţa unor comportamente incorecte, nu numai de nivel economic, ci şi de nivel intelectual sau în genere spiritual (cu ecou în comportamente şi acţiuni), aceasta ducînd la tendinţa de a ascunde adevărul în folosul propriei persoane (respectiv, a folosi comunicarea pentru propriul avantaj); deci să subliniem imensul rol al acţiunilor de manipulare (cum arătam, stratagema „cuvintelor necunoscute celuilalt").
       Ca atare: limba «nu se apără singură», ci trebuie să o apărăm noi vorbitorii, şi de fapt, dacă nu-i pasă cuiva de binele limbii române, în orice caz să ştie că i se dă, printr-o asemenea «Lege», mijlocul de a se apăra pe sine însuşi - în primul rînd înţelegînd ce i se spune.
       În contextul actual, deci, o Lege (adică o intervenţie cu efect general, nu la cheremul fiecărui individ) este necesară. Este şi posibil de aplicat, este „aplicabilă"? Cert, da (iar eu aş susţine că  fără amenzi - cf. modelul francez, 1994, şi tot acolo trimiterile la alte legi, cu care s-ar suprapune ori pe care le-ar completa). 1) În primul rînd, se pune problema selecţiei termenilor care ar fi eliminaţi, deci a englezismelor inutile (eu a adăuga termenii obsceni - sau măcar expresiile englezeşti de neutilizat în spaţii publice, scrise pe pereţi etc.!). Nu se pot elimina ori traduce toal neologismele intrate în limbă în trecut, aşa cum s-a crezut că va cere «Legea» actuală, în mod absurd. Probabil, s-ar propune ca dată de la care se poate porni finele anului 1989, şi a termenilor «recenţi» din unele «liste (ca Dicţionarele publicate de Florica Dimitrescu, Maria Dumitrescu, lista din cartea menţionată mai sus a prezentei autoare etc). 2) Termenii urmează a fi traduşi sau să li se utilizeze corespondentele existente. 3) Dar nu se poate lăsa această acţiune de mare fineţe, cerînd cunoştinţe ştiinţifice precum şi de limbă română şi de limbi străine (în primul rînd engleză) numai «Ministerului Culturii» (art. 8 Proiect), sau «CNA»-ului ori «Primarului». Trebuie, desigur, incluse, în primul rînd, acţiunea Şcolii (Ministerul Educaţiei) şi, în activitatea de traducere, Academia Română (creată, în definitiv, pentru susţinerea limbii române), respectiv Institutul de Lingvistică (o secţie specială, cu un colectiv restrîns, dar cuprinzînd persoane cunoscînd bine limba engleză, şi alte limbi, eventual, ca colaborarea cu tehnicieni în economie, informatică etc). Un „Buletin” redactat în cel mult 5 luni (şi urmat de altele, în dinamica actuală), ar putea fi, astfel, difuzat (4). Termenul pentru aplicarea Legii nu ar putea fi «de 30 de zile» (art. 8), tocmai pentru că mai întîi trebuie să fie realizate prime traduceri; probabil, 6 luni ar fi necesare, dacă Institutul de Lingvistică (Instituţie a Statului) ar fi obligat şi ajutat să îndeplinească primul „Buletin” în 5 luni. 5) Desigur că locurile şi modalităţile prin care se difuzează englezismele şi alţi termeni străini inutili sunt mai ales MCM, şi în special Televiziunea, iar „Publicitatea" (reclamele) joacă un mare rol, care ar fi util să fie mai mult subliniat în «Lege». 6) În legătură cu aceste restricţii, este util să precizez eu însămi şi să fie subliniat în «Lege» că termenii străini în discuţie pot fi utilizaţi - dacă se doreşte - în contextele profesiunii respective, dar niciodată în adresările către „mase", către „publicul nespecialist", adică în MCM, în reclame, pe etichetele produselor (mai ales în cele alimentare, încă roiesc asemenea expresii neînţelese de beneficiari). 7) Se poate alcătui o (sumară) listă de termeni străini care nu ar fi posibil să fie traduşi (dar nu văd de ce s-ar lăsa aceasta la bunul plac al aprecierii de către unii «telespectatori» etc. - care nici nu cunosc întotdeauna limba engleză corect - de pildă circulaţia mai departe a: talk-show etc). Mulţi termeni englezeşti au sensuri noi, pe care nu le cunoşteau înainte anglofonii: de pildă, «chunk hypothesis», a lui George Miller, este o sintagmă creată - ca mulţi termeni englezeşti moderni sau din ştiinţă - din cuvinte de uz curent, chiar triviale; în speţă: chunk este „o halcă (de carne, de brînză)" - de ce nu s-ar fi tradus? (am propus: «ipoteza porţiunii»); la fel, talk-show - de ce să se ferească participanţii de cuvîntul spectacol sau altul mai apropriat? 8) Termenii străini care nu ar putea fi traduşi, să fie daţi (în scris) şi pronunţaţi corect în limba străină (nu „românizaţi" sau daţi greşit), pentru a putea fi găsiţi ca atare în dicţionare. 9) În sfîrşit, «Legea», sau adause speciale, ar fi util să precizeze că limba engleză trebuie să fie respectată ea însăşi (iar vorbitorii români care introduc termeni englezeşti să nu dea dovadă de incultură ori de semidoctism), astfel încît termenii care nu pot fi traduşi sau se folosesc ca atare, ori în cercurile de specialişti-tehnocraţi, să fie utilizaţi în forma lor corectă.

(„Luceafărul, nr. 39, 6 nov. 2002; nr. 40, 13 nov. 2002; nr. 41, 20 nov. 2002, 22.)
(Obţinut prin scanare, e posibil ca în text să mai existe unele erori de literă. Prezint scuze, o dată cu angajamentul de a le elimina pe măsura dibuirii. Notă GP)