Cuvîntare în Senat:
O NESIMŢIRE NUMITĂ SENATOR
3 decembrie 2001

            Domnule preşedinte al Senatului, stimate colege, stimaţi colegi, o să vă rog să nu fiţi surprinşi dacă, în cele ce am să vă spun, voi părea că trec de la cer la pămînt.

        Vreau să vă spun că am fost foarte mulţumit de iniţiativa pe care a avut-o Biserica Ortodoxă de a proclama ziua Sfîntului Andrei ca sărbătoare religioasă naţională a poporului român. Am făcut parte, ca preşedinte al Despărţămîntului ASTRA al Dobrogei, dintr-o delegaţie a Fundaţiei Culturale „Andrei Şaguna”, care a propus PF Patriarh Teoctist sanctificarea lui Andrei Şaguna şi, în pregătirea acestui demers, am avut o discuţie cu marele cărturar, cu marele ierarh care este Antonie Plămădeală, o discuţie în legătură cu Sfîntul Andrei. Am avut bucuria să constatăm că Mitropolitul Antonie ne împărtăşeşte vederile. Sfîntul Andrei, ştiţi cu toţii, este mereu numit „ocrotitor al poporului român", Din păcate, spun de la această tribună, care este doar o tribună, nu un amvon (şi totuşi noi trebuie să fim un „altar" al democraţiei!), Sfîntul Andrei este numit de opinia publică, ca printr-un „zvon" generalizat, „ocrotitor ai poporului român", dar Biserica Ortodoxă Română nu l-a proclamat ca atare printr-un act solemn. Îndrăznesc, deci, cu toată modestia, să fac această sugestie: să fie proclamat oficial de către biserică „ocrotitor al poporului român”, chiar dacă este ocrotitor şi al altor popoare, cum ar fi Scoţia sau Rusia. Lumina sa este ca a soarelui, se distribuie, dar nu se împarte.

        Cu aceasta sunt nevoit să trec pe pămînt şi să vă întreb, privindu-vă în ochi, cum spunea clişeul unui fost om politic român: Ce aţi zice dumneavoastră dacă la nuntă ar veni cineva şi, în plină petrecere şi în plină voioşie, ar striga ca un smintit că el s-a culcat cu nevasta? Ce aţi spune dumneavoastră dacă, atunci cînd îţi serbezi ziua de naştere, ar veni cineva, îmbrăcat frumos (senator, deh!) şi totuşi ţi-ar pune în ciorbă un şoarece mort?
        Cam aşa a făcut unul dintre noi, un fel de coleg al nostru, am uitat cum îl cheamă*, un, mă rog, senator, care a găsit de cuviinţă ca în preajma Zilei Naţionale a întregii Românii, a tuturor cetăţenilor români, să spună că, pentru el şi pentru unii de-ai lui, probabil puţini, aceasta ar fi o nenorocire, o zi de doliu. Ziua Naţională a ţării care l-a făcut senator, care l-a ridicat la acest înalt rang, care i-a dat 14.000.000 de lei pe lună, maşină la scară, onoruri cum nu a avut neam de neamul lui, Ziua Naţională a acestei ţări a găsit el de cuviinţă să o spurce.
        Este remarcabil faptul că Uniunea Democrată a Maghiarilor din România a avut, imediat, o poziţie civilizată. O spun cu toată sinceritatea. Este un proverb latin: „Bis dat, qui cito dat” („Dă de două ori cine dă repede"). E bine că oameni cu scaun la cap din UDMR (cu unul, nu cu trei scaune!), români de etnie maghiară, dar români, care ştiu că asta este ţara lor, au reacţionat repede, corect. E bună înţelegere. E bun-simţ. Dl Marko Bela a reacţionat imediat cu indignare, ceea ce îi face cinste şi dovedeşte că poate fi un om politic echilibrat. De  asemenea, şi cuvîntul senatorului Attila Verestoy a fost la locul lui. Dea Domnul ca mereu doar acest tip de dialog să avem!
        Mă întreb: pe cine reprezintă, de fapt, senatorul acela, al cărui nume l-am uitat, cu instigările lui? Nu reprezintă, după cîte îmi dau seama, UDMR. De altfel, în general, mă întreb dacă reprezintă ceva, pentru că îl cunosc, este coleg de comisie cu mine, nu este o figură proeminentă şi nici nu dă semne că va fi vreodată, şi – v-o spun cu francheţe – la limita graiului academic: dacă nu ar fi cetăţean român, s-ar fi putut spune că e un lumpen, un declasat; dacă nu ar fi preot, s-ar fi putut spune că e un huligan; dacă nu ar fi senator român, s-ar fi putut spune că e un nesimţit şi nimic mai mult. Dar este! Din fericire, nu l-a luat nimeni în seamă, nici sus, nici jos – şi acesta iar este un lucru care trebuie spus cu oarece mulţumire. Mă refer, cînd spun sus, la liderii UDMR, care au dezaprobat, aproape la unison, poziţia aceasta sărită de pe fix, dar nici jos, în mulţimea de români de etnie maghiară. La Miercurea-Ciuc, aşa cum s-a spus aici, lucrurile s-au desfăşurat frumos, cu solemnitate, primarul însuşi a dat dovadă, în acea zi de l Decembrie, de eleganţă, de spirit de deplină colaborare (realizînd ce gafă făcuse) şi aşa aş vrea să fie întotdeauna. Numai că mă tem că asemenea întorsături plăcute încă mai sunt, prin multe locuri de acolo, excepţii.
        Spuneam că domnul acela nu reprezintă pe nimeni, decît poate pe descreieraţii care sunt în multe zone, pe cei care vor cu tot dinadinsul să provoace, din nou, un „Tîrgu-Mureş 1990” şi care ar vibra de plăcere dacă la colţuri de stradă ar fi români şi unguri cu ciomege în mînă.
        Mie, stimate doamne şi stimaţi domni, vreau să vă spun, în încheierea acestui cuvînt, că îmi e niţeluş jenă că sunt coleg cu un om atît de slab de înger şi de minte şi nu cred că sunt singura voce, singurul ins care nu ar fi chiar deranjat dacă Parchetul ar face o, să zic aşa, punere în paralel: într-o coloană, acea grobiană atitudine, acele vorbe nesăbuite, şi în cealaltă coloană articolele 12 şi 30 din Constituţia României, precum şi articolul 60 din Codul Penal. Pentru că, chiar dacă reprezintă o poziţie singulară şi dezavuată de propria sa organizaţie, ca simplu individ care şi-a dat în petic, care a săvîrşit o grosolănie gravă la adresa a ceva sfînt, eu cred că o sancţiune nu ar fi ceva cu totul deplasat. Sigur că nu mă gîndesc la tăierea capului.
        Acestea fiind zise, asigur, încă o dată, UDMR de aprecierea mea pentru poziţia pe care a adoptat-o, iar pe colegul respectiv, al cărui nume l-am uitat, îl asigur de sincerul şi caldul meu dispreţ. (Discurs liber, improvizat)
__________________
            *) Sogor Csaba.