Stimate colege şi stimaţi colegi, nu ştiu dacă acest lucru are importanţă, vreau să vă spun că, de vineri, pregătisem alt subiect pentru declaraţia politică de astăzi, un subiect de natură culturală, dar realitatea cotidiană a fost mai puternică. Este şi un dicton latin care spune că “primum vivere et deinde philosophari”, întîi să trăieşti, după aceea poţi să filozofezi.    

Am văzut, ca şi dumneavoastră,  mitingul din faţa Senatului. Este vorba de persoanele care au depus, înainte de 1989, bani pentru un autoturism Dacia şi au rămas cu buzele umflate. Am stat de vorbă cu ei şi trebuie să vă spun că problema lor mă preocupa dinainte de şedinţa de astăzi. Am discutat cu prieteni de-ai mei, cu mulţi colegi în legătură cu acest subiect, nu de azi-de ieri.

Vă spun, din capul locului, că nu am nici un fel de interes bănesc în chestiune. Nu am depus bani. Aş fi vrut atunci, înainte de 1989!, n-am reuşit (mi-am luat, prin ’76, doar o maşină de 22.000 de lei, pentru care strînsesem bani timp de 4 ani ) şi nu am nici rude care să fie interesate direct în obţinerea acestui rezultat favorabil.

Vreau să mai adaug ceva, în preambulul spuselor mele. Problema aceasta constituie obiectul unui proiect de lege aparţinînd senatorului Gyorgy Frunda.  Nu e o noutate. Pe aceeaşi temă, şi Partidul România Mare a făcut un proiect de lege, la Camera Deputaţilor. Încă de prin  `90, o ţară, aflată umăr la umăr cu noi în anumite curse, cum este Polonia, a dat o lege perfect similară, pe exact aceeaşi problemă (maşina nu se numea Dacia 1300, ci Polski Fiat) şi a restituit necăjiţilor banii pe care i-au depus pentru obţinerea în acelaşi stil, al înscrierii pe lista de aşteptare. Nu am deloc simpatie pentru ideile domnului senator Frunda, nici pentru organizaţia din care face parte, care-şi spune partid. Relaţiile mele cu d-sa sunt reci, glaciale aproape, regret acest lucru, dar asta-i situaţia la ora de faţă. Deci nu în favoarea unui proiect de lege sau altul vorbesc eu. A avut o idee bună. Ci în favoarea acestor oameni nedreptăţiţi şi necăjiţi care, sigur, nu reprezintă un subiect mănos pentru presă. Mulţi dintre ei sunt bătrîni, insignifianţi, nu sunt o bombă de pagina întîi, dar chestiunea lor este o chestiune de dreptate.

În numele acestor oameni, dacă-mi îngăduiţi, şi aş preciza, şi în numele grupului parlamentar,  pentru că am acest mandat, nu este o opinie personală, vorbesc acum.

Aceşti oameni, stimate colege şi stimaţi colegi, după gîndul meu cel mai adînc, au dreptate pînă la Dumnezeu... şi pînă la Strasbourg, aş putea adăuga. Aceşti oameni au depus suma de 70.000 lei, în virtutea unui „contract”, pun ghilimele dacă este nevoie, dar contract era, pentru ca să primească, în schimbul acestor bani, un autoturism. Au depus aceşti bani nu la vreun şmecher din blocul de vizavi, ci primei instituţii din orice loc din lume şi anume Statul, instituţia cea mai serioasă şi care are o deplină continuitate. Statul român de astăzi este acelaşi cu statul român dinainte de 1989.

Dacă ne-ar fi ocupat vizigoţii, vizigoţii puteau spune: “Domnule, ne pare rău, noi suntem la putere acum, nu-ţi datorăm nimic, ia-ţi tălpăşiţa!!”. Dar nu ne-au ocupat vizigoţii. Altcineva este la putere. Or, acest altcineva ridică din umeri. Statul român, reprezentat de partidul de guvernămînt care a promis acestor oameni expres, pe cînd se numea PDSR, în 2000, că le va rezolva problema, nu a făcut nimic.

Aceşti oameni se află ca în faţa unui mare escroc. Statul român, iertaţi-mă că spun această vorbă, se poartă ca un escroc. I-ai dat nişte bani, urma să-ţi dea un produs şi acum se face că nu te cunoaşte. Te trimite de la Ana la Caiafa.

Aceşti oameni s-au adresat şi instanţelor internaţionale. Din nefericire, neavînd un avocat bun, fiind şi cam strîmtoraţi, s-a produs un viciu de formă, nu unul de fond. Ei n-au pierdut procesul, ci nu au depus, pare-se, cum se cuvine documentaţia şi li s-a respins, urmînd  s-o depună din nou.

Dar în faţa bunului dumneavoastră simţ, pe care mizez, vin şi spun că dorinţa lor, solicitarea lor este cît se poate de corectă. Au depus nişte bani unei instituţii serioase, care persistă şi astăzi, iar instituţia aceasta a folosit banii lor, statul român a avut ce face, în 1990, cu suma de 70.000 lei, era bănet la vremea aceea, mulţi dintre ei regretă că nu i-au plasat într-un apartament, l-ar fi avut acum, n-ar fi umblat cu jalbe şi pancarte. Statul i-a folosit. Sigur că este greu să le dăm de urmă acum, dar ei s-au concretizat în ceva, iar astăzi, cînd s-ar pune problema restituirii, nu a unui automobil, pentru că nu se mai produce Dacia 1300, iar noul model costă mult mai scump, ci a unei sume echivalente cu aceea cît costa o Dacie în 1989, pus în faţa acestei situaţii, statul se comportă ca o jigodie, ca un nesimţit, bătîndu-şi joc de aceşti oameni.

În aceste condiţii, stimate colege şi stimaţi colegi, cred că noi, Parlamentul României, care avem autoritate asupra Executivului, nu putem păstra indiferenţa. Este o chestiune de obraz, este o chestiune de onestitate. Zeci de mii de oameni sunt păgubiţi sub ochii noştri, sub ochii Parlamentului României. S-a făcut un calcul. Suma datorată lor este mai mică decît, de pildă, datoriile şterse, printr-o manevră deloc curată, de la RAFO, sau suma datorată lor s-ar putea uşor scoate dacă s-ar recupera, cu adevărat, datoriile marilor neplatnici de impozite, mii de miliarde.

În aceste condiţii, cred că avem datoria imperioasă de a ne manifesta voinţa pentru ca statul român - concret: Guvernul - să se comporte corect, onest, şi nu ca un escroc. Să dea înapoi ce a primit, nimic mai mult. Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze.)