(Înainte de a intra în subiect, am arătat sălii o diplomă pe care o primisem cu jumătate de oră în urmă şi am făcut scurtul comentariu pe care-l găsiţi în subsol.)

      Reamintesc datele problemei. În ziua de 22 sept., comisiile de cultură reunite au votat, printre altele, şi raportul de activitate al Televiziunii. Rezultatul votului a fost negativ: 9 voturi împotrivă, 7 pentru, o abţinere. În acea seară, Televiziunea Română a reflectat în mod tendenţios evenimentul - un eveniment, în fond, banal: o comisie are de dat un vot, acesta poate ieşi pro sau contra, că nu suntem MAN, ca să fie sigur dinainte că orice vot iese pozitiv. Dar TVR nu s-a mulţumit cu acea prezentare tendenţioasă, ci a început un fel de campanie de defăimare a celor care au votat „contra”, reluînd subiectul şi în a doua zi şi în a treia zi. Aceasta este, deja, o primă eroare, o primă culpă. Acel vot din comisii a fost un eveniment banal, de rutină şi nimic nu justifica revenirea subiectului în Jurnal a doua zi. Dar ceea ce s-a întîmplat la reluarea subiectului în a treia zi a întrecut orice aşteptări, a coborît sub cea mai de jos limită.
       Prezentînd din nou (a treia oară!) poziţiile senatorilor sau deputaţilor care au votat împotrivă, dar foarte pe scurt, foarte incomplet, redactorii au trecut apoi la o acţiune de „răzbunare”, un fel de „Aşa care va să zică? Votaţi contra?! Ei, las’că v-arătăm noi vot contra!” S-a început cu preşedintele comisiei de la Senat, senatorul AP. S-au scos din arhivă fragmente de interviu cu poetul sau momente din Cenaclul Flacăra, din anii ’70, în care Păunescu, cu patosul cunoscut, îşi exprima, în versuri sau proză, opţiunea politică de atunci. Aceste imagini aveau rolul unui denunţ: iată cine ne dă nouă lecţii, iată cine ne dă nouă vot negativ, un om care a lăudat alt şef de stat! Priveam şi nu-mi venea să cred. (Trebuie să fac o paranteză. Sunt sau, în orice caz, eram, cînd s-a petrecut şedinţa, în urma unui diferend mai aprins în comisie, „en froid”, într-o stare de răceală a relaţiilor cu senatorul AP, căruia, oricum, nu-i sunt nici prieten, nici avocat. Ceea ce spun, spun din pornirea conştiinţei mele de a judeca un fenomen mediatic urît şi nociv, indiferent de cine ar fi fost vorba.) Revin, aşadar. Priveam şi nu-mi venea să cred (de altfel, eram într-un grup de colegi de partid, împreună cu liderul nostru, şi toţi, fără excepţie, am avut aceeaşi reacţie). Ce sens aveau acele imagini? Ce motivaţie? Ce explicaţie pentru prezenţa lor în Jurnalul de ştiri al serii de 24 septembrie? Voiau să arate că, pentru că şi-a manifestat adeziunea faţă de Ceauşescu - fie şi excesiv, după opinia unora - AP nu mai e un senator valid? De ce nu dădea Jurnalul şi citate din textele despre Ceauşescu ale premierului Adrian Năstase? Dacă aceea ar fi fost emisiunea „Cronica cîrcotaşilor”, n-aş fi avut nimic de obiectat: în registrul pamfletului, al ironiei aspre şi funambuleşti, îşi puteau avea locul. Dar într-o emisiune informativă, în care eşti ţinut să arăţi strict ce s-a-ntîmplat, poziţia unei părţi, poziţia celeilalte, eventual judecata unui comentator neutru, şi atît, ele erau scandalos de nelalocul lor.
       A urmat un deputat de la PD (prezentat, cu strivitoare zeflemea, ca un „ilustru necunoscut”, deşi bietul tînăr este abia de 3 săptămîni în Parlament). El reproşase că nu sunt destule materiale despre anume intreprinderi. Era părerea omului, justă sau nu, dar formulată civilizat şi fără nimic contondent. Redacţia, însă, sare în sus. „Intreprinderi mijlocii”, ai? Ţi le scoatem noi pe nas! Şi pac la războiu’ o mărturie conform căreia deputatul ar avea nişte datorii, pac, încă o mărturie, a altcuiva, conform căreia deputatul va trebui musai să-şi rezolve debitele - şi redactorii Jurnalului au avut sentimentul datoriei împlinite, că „l-au făcut praf” şi pe acesta (de fapt, declaraţiile nu dovedeau nimic infamant: cetăţeanul are nişte datorii, fără să fie în vreo culpă, va plăti şi basta). Ca şi cum, dacă cineva are datorii, opiniile sale sunt vax, l-am anihilat, e un zero.
       Şi Jurnalul trece la următorul vorbitor care a deranjat Televiziunea. Acesta s-a-ntîmplat să fie cel care e acum în faţa dv. În acea şedinţă am citicat TVR pe două paliere: unul politic şi unul cultural. În cel politic, acuzam servitutea vizibilă, jenantă, a TVR faţă de partidul de guvernămînt şi faţă de cel mai iubit fiu al acestuia. (În această privinţă, ca să vedeţi că spuneam un lucru săritor în ochi, vă citez - şi pentru expresivitatea ei - opinia unui scriitor de valoare, neînregimentat în nici un partid, publicată în revista România literară, nr. 34 din 1 sept. ; e vorba de Mircea Mihăieş, din care vă citez:

       Deocamdată, Năstase beneficiază de sprijinul necondiţionat al lingăilor din televiziuni. Imaginea sa multilateral catodizată, ţipetele triumfaliste, ca la o confruntare între babuini, zvîrlitul cu promisiuni fără nici cea mai vagă acoperire nu lasă loc nici unei alte opinii la televiziunile aservite. De laşitatea colaboraţionistă, de la director general la ultimul prezentator ce dă în bîlbe cînd pronunţă ilustrele nume ale pese­deilor, nu mai vorbesc. Canalul public din Dorobanţi a reuşit să atingă cote ale slugărniciei ce l-ar umple de invidie pe însuşi Pingelică. Nici PRO TV-ul cel înglodat în datorii nu se lasă mai prejos. Cît despre alte alea, canale de familie sau de cartier, pupatul dosului prim-ministerial a devenit un ritual fără de care nici nu se aprind luminile în studiouri. Vizitele de lucru în marş forţat, îmbrăţişările demagogice cu muncitorii şi ţăranii patriei, filmarea din unghiuri avantajoase a frunţii brăzdate de grija faţă de soarta ţării, citatele meşteşugite din rostirea sapienţială a Ciucurelului, promovarea tot mai intensă a Cabinetului Doi, ba chiar şi-a moştenitorilor coroanei, fac parte din dejà-vu-ul unei societăţi putrefacte. PRO TV şi Antena 1 sunt cu ochii pe ceea ce transmite TVR 1, că mă şi mir că s-au mai obosit să-şi pună conduceri separate, un singur om ar fi fost suficient la întregul car cu oale colorate!...)

       În palierul cultural, criticile mele vizau cantitatea insuportabilă de derizoriu, de grosolănie, de vulgaritate revărsată de pe micul ecran cu sigla TVR, am vorbit despre calitatea slabă a filmelor prezentate şi lipsa filmelor de artă, am vorbit despre deficitul grav de cultivare a limbii române. Ideea esenţială a intervenţiei mele a fost că TVR este principalul factor educativ al societăţii româneşti şi are, în acest sens, o mare datorie morală şi intelectual-formativă. Ei bine, atîta mi-a trebuit. Mi s-a atribuit un mobil josnic: nu ce am spus mă supără pe mine, ci faptul că nu am eu emisiune la TVR! (Conform legii, azi, nici n-aş putea s-o am). Nu mai am emisiunea din martie ’99, acuş sunt 6 ani. Nu contează. E limpede că ăsta e motivul meu, restul sunt paravane. Să mai spun că eu aduc aceste critici de ani de zile, pe toate căile: de trei ori am vorbit şi în Senat (3 mai 2001, 18 febr. 2002, 15 mart. 2004), am scris articole la gazete, am vorbit la mai toate posturile de televiziune despre această gravă problemă: incultura şi mitocănia revărsate de posturile de TV, inclusiv cel public. De ani de zile spun că televiziunile îndobitocesc poporul român! Degeaba. Jurnalul ştie el ce ştie, aşa că se năpusteşte şi asupra mea să mă facă zob. Şi dă o secvenţă cu mine la tribuna Senatului, spunînd „Oare suntem crezuţi tîmpiţi?”, Radu Vasile care conducea şedinţa aude greşit şi i se pare că eu am spus cuvîntul cel urît ş.a.m.d. Apoi, altă secvenţă, în Camera Deputaţilor unde eram în mod samavolnic întrerupt de un preşedinte de şedinţă răuvoitor (PR) şi eu insistam, fără a rosti nimic necuviincios, să-mi spun cuvîntul pîn’la capăt. Cu toată obiectivitatea şi detaşarea, daţi-mi voie să întreb: ei, şi? Ce dovedeau acele imagini? Că pun suflet în ceea ce spun, că am, uneori, o anume vehemenţă? E ceva urît, e de ruşine? Dacă nu sunt molcom şi flegmatic, criticile mele sunt o ticăloşie, un moft, o bagatelă?
       Stimate colege, stimaţi colegi, am analizat niţel detaliile celor vreo 15-20 de minute ale Jurnalului. Dar oribil este, de fapt, ansamblul, ideea însăşi de vendetă, de incriminare, de „demascare” în stilul anilor ’50: „...Nu întîmplător, tovarăşul...!”. Oribil este derapajul deontologic. TVR face, din acel vot negativ în comisii, un „caz grav”, ca o încercare de lovitură de stat, ca o tentativă de asasinat, ca o periclitare a siguranţei naţionale - şi revine 4 zile la rînd asupra chestiunii, de parc-ar fi o televiziune privată, care-şi slujeşte propriile interese, nu interese de anvergură naţională, cum s-ar cuveni. Cine o critică, devine obiect de pamflet în Jurnalul de seară, luptă profund necinstită, cu mijloace grotesc inegale: noi am criticat între pereţii unei săli de şedinţă şi s-au dat pe post două-trei vorbe, replica durează zeci de minute pe postul naţional, cu milioane de ochi privitori. Repet: este un derapaj deontologic hidos.
       Ştiţi cu ce seamănă ceea ce a făcut TVR? Cu situaţia în care, undeva, într-un bloc dintr-o mahala, cineva îşi roagă vecinul să dea mai încet manelele - şi a doua zi îşi găseşte clanţa mînjită cu fecale.
            (Aplauze) 

___________________________

         Înainte de a intra în ceea ce am în fond de spus, vreau să vă arăt, foarte în treacăt, şi nu ca pe un lucru catastrofal, ci ca pe un mărunţiş, această diplomă pe care am primit-o astăzi, împreună cu alţi colegi. E regretabil că, fiind emisă de o instituţie de importanţa Senatului, are un stil, ca limbă română, foarte şchiop. Ea este intitulată, telegrafic, “Certificat Medalie” ! Ce mai e şi asta?! Ca şi cum locul unde suntem s-ar chema sală şedinţă, acesta ar fi tribună Senat, domnul de acolo, preşedinte şedinţă... E o prescurtare fără sens, şi încă pe un document solemn. Textul acestui "certificat medalie" sună aşa:  „Se acordă domnului Cutare, (de ce virgulă?) Medalia (de ce M mare?) «140 de ani de la constituirea Corpului Ponderator/ Senatul României», ca preţuire (ca semn de preţuire) a prodigioasei activităţi întru «Parlamentarism - Democraţie»”, dar parlamentarism şi democraţie sunt puse în ghilimele, ca şi cum ar fi o ironie şi, pe deasupra, mai sunt şi cu litere mari, nu se înţelege de ce.
         E păcat că nu s-a acordat mai multă acurateţe redactării acestui certificat care, în fond, este un gest gentil – zic eu – din partea Senatului.
 

.