VETO
RĂZBOI DUPĂ RĂZBOI
(Curentul, 10 aug. 2006)   

          Am fost cîteva zile într-un oraş mare din nord-vestul ţării, să-mi văd un prieten. Într-una din plimbările noastre, mi-a arătat un viloi cît toate zilele, cu două Mercedesuri de ultimă oră parcate în curte, şi mi-a spus: - Astea toate sunt ale directorului închisorii din oraş. Ce leafă o fi avînd, de-şi permite aşa un standard?
          Numai că gîndul meu a luat-o în altă parte. Cuvîntul „închisoare” mi-a amintit de Guantanamo (un loc în care tratamentul aplicat „duşmanilor poporului” nu diferă de cel ce se desfăşura în temniţele KGB-ului), iar Guantanamo - de război.
          Sunt un retrograd. Nu înţeleg războiul.
          În 1999 a fost bombardarea Serbiei. „Legitimă şi necesară”. Aveam o rubrică în Jurnalul naţional, cîteva săptămîni la rînd, vreo şapte, numai despre asta am scris. Papa de la Roma îi ruga pe cei de la NATO ca măcar de Paşti să sisteze puţin lansarea de bombe. Nu s-au oprit, dimpotrivă, le-au garnisit cu desene sarcastice („Paşte fericit!”). Erau pulverizate, pe lîngă destine umane, şi spitale, biblioteci, ambasade, sedii de televiziuni. „Pagube colaterale”. Bombardamentul nu a rezolvat, de fapt, nimic. O nenorocire a luat locul alteia. Unul dintre cei mai importanţi filosofi ai politicului din vremea noastră, Hannah Arendt, autoarea monumentalei lucrări Originile totalitarismului, a scris, plecînd de la războiul din Vietnam, un studiu intitulat Minciuna în politică (v. Crizele republicii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999). E vorba acolo despre gogoriţele propagandistice folosite („a veghea ca poporul din Vietnam să poată să-şi hotărască viitorul“; „a preveni un colaps al moralului naţional") şi despre motivaţiile vanitos-cinice invocate („a proteja imaginea omnipotenţei, a «conducerii noastre mondiale»“, „a demonstra voinţa şi capacitatea SUA de a-şi impune poziţia pe plan internaţional“; „a ne comporta ca cea mai mare putere mondială"), cu care se realiza îmbrobodirea Congresului şi a opiniei publice. Autoarea era - cît de potrivit pentru Irak şi pentru ceea ce se întîmplă azi! - uimită de ,,faptul că nici unul dintre ei (susţinătorii războiului) nu a sesizat că lumea putea să se sperie de prietenia americanilor... atunci cînd i se scotea în evidenţă şi era îndemnată să contemple pînă unde erau gata să meargă SUA".
          În 2003, în februarie, am vorbit în Senat despre anunţata invadare a Irakului . Mă întrebam, stupefiat, la ce ar fi bună, cînd existau atîtea alte căi. Prevedeam că se va reedita, pe alte coordonate, situaţia din Vietnam. Am avut, din păcate, dreptate. Nu a fost, nu este deloc bună. Cuvintele înţeleptei Hannah Arendt se potrivesc perfect: „această inevitabilă impresie de împotmolire, de perseverenţă în greşeală, este cea care a dus în ţară (SUA, n.gp) la convingerea susţinută unanim şi ferm că «elita conducătoare s-a smintit»". E o agresiune care a încălcat legile şi voinţa comunităţii internaţionale, un act de samavolnicie arogantă. O ipocrizie ascunsă sub vorbe mari: democraţie, libertate. Un măcel de oameni şi valori. Muzee cu vestigii de mii de ani, făcute pulbere. O civilizaţie dată peste cap. Din nou, Hannah Arendt: „eşecul dezastruos al politicii americane în ceea ce priveşte intervenţia armată nu s-a datorat în fapt unei împotmoliri..., ci ignorării deliberate şi obstinate a tuturor realităţilor de ordin istoric, politic şi geografic". De aceea, n-am putut pricepe rostul complicităţii noastre la această fărădelege. Ce căutăm noi acolo? Banii pe care ni-i datora Irakul am înţeles că oricum i-am pierdut, prin strania „generozitate” a oficialilor noştri. Suntem în cîrdăşie cu o forţă de ocupaţie fără rost şi fără orizont. În 1968, am putut avea demnitatea de a nu participa la coaliţia care a cotropit Cehoslovacia. (Aceea a fost o acţiune mai „curată”, mai puţin vandalică - chiar dacă, moralmente, la fel de mîrşavă).
La fel de absurdă, de neadecvată am găsit şi sangvinara violenţă israeliană în Liban. Nu va reuşi decît să amplifice nesiguranţa şi antisemitismul. Cum se vor şterge imaginile copiilor zdrobiţi? Cine seamănă vînt, culege furtună. O voi cita încă o dată pe Hannah Arendt: „Violenţa nu susţine interese, nu este în stare să orienteze mersul istoriei, să apere progresul. . . Ca oricare altă acţiune, practica violenţei schimbă lumea, dar este foarte probabil că o atare schimbare este calea spre o lume mai violentă“ (s.gp).

.