Am spus întîi, în preambul, că 1) interesul meu în această chestiune este unul pur intelectual, întrucît, ca parlamentar, am fost verificat - aşa că opiniile mele nu au nimic de „auto-protecţie”; şi 2) că, în ciuda vederilor mele negative, nu instig la nerespectarea legii, ci, cel mult, sugerez îndreptarea ei pe căi parlamentare.
          Acestea fiind zise, am trecut la fond. Mi-am exprimat întîi profunda îndoială că această lege şi aplicarea ei ar avea un caracter popular şi salutar. Socot că subiectul pasionează o minoritate infimă, în timp ce România adîncă e frămîntată de cu totul alte dureri: sărăcie lucie, injustiţie paroxistică, insecuritate socială. Am mai spus, de asemenea, că am serioase dubii în privinţa mult vînturatei afirmaţii (dintr-o anume restrînsă zonă a intelectualităţii române) cum că aplicarea acestei legi (adică acţiunile Consiliului pentru Studierea etc.) ar aduce o “purificare” a societăţii româneşti. E un slogan bombastic. Eu cred că, dimpotrivă, efectele nu sunt decît de îngroşare a confuziei şi de răspîndire a unui damf de murdărie indistinctă^1). Ne zbatem în mizerie, vraişte şi nedreptate - şi în loc să ne vedem de treaba copleşitoare pe care o avem, răscolim maniacal incerte lături care, pentru cei mai mulţi şi mai reprezentativi dintre români, n-au nici o legătură vie cu prezentul.
          Consideraţiunile de mai sus ţin încă de aspectul general al problemei. La modul concret, aplicat, reproşurile mele esenţiale sunt două la număr, întemeiate, ambele, pe o logică juridică elementară, la nivelul bunului-simţ.

          1. FĂPTAŞ ŞI COMPLICE. În toată tevatura generată de dosare şi de Consiliul de Studiere a acestora, victime sunt aşa-numiţii “informatori”. Aceştia sunt supuşi unei urîte pedepse, unui adevărat linşaj moral (au fost cazuri deja). Dar respectivele persoane, chiar dacă au fost într-adevăr informatori, n-au fost, în această calitate, decît nişte simpli “complici”. Ei erau ultima verigă dintr-un lanţ lung. Aceşti “complici” sunt azi pîrîţi opiniei publice de Consiliu. Complicii cărui făptaş, însă? Iată întrebarea esenţială. Nici Securitatea ca instituţie în ansamblu, nici ofiţeri anume de Securitate nu au fost obiect al unei sentinţe definitive. Aşadar, în sens juridic strict, nu există făptaş. Neexistînd un făptaş dovedit, e absurd să-i pedepseşti pe ipoteticii complici. Şi totuşi este ceea ce, sfidînd raţiunea, se întîmplă de la o vreme încoace...²⁾

          2. CULPĂ GENERICĂ? Persoanele incriminate de legea în cauză şi de Consiliul ei sunt supuse oprobriului public pentru “colaborare” cu Securitatea. Las’că, întrucît Securitatea n-a fost judecată şi condamnată drept criminală, colaborarea cu ea nu apare mai vinovată, dacă ne situăm în linie riguros juridică, decît colaborarea cu Partidul Comunist Român, cu Sfatul Popular sau cu Institutul de Geriatrie. Dar ce înseamnă asta “colaborarea cu”? Este aceasta o culpă indiscutabilă? Figurează ea în vreun Cod Penal sau măcar în cele 10 Porunci? Nu. Cum se poate să distrugi destine, cum se poate să aduci oameni în pragul sinuciderii, cum se poate să batjocoreşti vieţi plecînd de la o vinovăţie eminamente neprecizată?! Nu există culpă generică. E ca şi cum un tribunal ar trimite pe cineva la închisoare pentru că a săvîrşit nu “viol”, nu “furt”, nu “înşelăciune” sau altceva de acest gen, ci pentru... “fapte rele”! Dacă un ins a colaborat cu Securitatea şi vrem să-l declarăm vinovat (fie şi doar moral) pentru asta, trebuie să se probeze ferm cu ce răufăcător anume a conlucrat şi, mai ales, ce ticăloşie anume a făcut sau a provocat: a băgat pe cineva inocent la închisoare, a fost bătut, rănit, omorît cineva, a fost cineva deposedat de bunuri sau de drepturi etc. Altminteri, această denunţare publică a unor oameni pentru că au “colaborat” (vag!) cu o instituţie care era legală (şi utilă în anumită măsură) este o sinistră comedie tragică.
^{________________}
          1) În cuvîntul rostit în Senat folosisem metafora “vidanjei”. Parcă spre a mă confirma, în emisiunea de la TVR-1 din 26 martie 2001, Andrei Pleşu a comparat activitatea Consiliului din care face parte (text din 2001) cu o “sistematizare a unei haznale”…
          2) V. şi Daniel Barbu, Politica memoriei: inocenţa publică împotriva culpei private, în revista Idei în dialog, nr. 1, oct. 2004, pp. 11-13. (Notă ulterioară)

George PRUTEANU
www.pruteanu.ro
georgepruteanu@yahoo.com