VETO
EVADARE DIN POLITIC
(Curentul, 7 sept. 2006)    

          Sătul de trăncăneala despre Securitate şi dosarele ei, scîrbit de sterila frăsuială politică (ăia au scos-o pe d-na Cutare de la nuştiuce şefie... ăilalţi vor cutare minister... restul se ceartă) din care românului nu-i iese absolut nimic, umilit de unele ştiri (un întreg cartier bucureştean trăieşte din furtul de metale de la CFR), indignat de altele (Ministerul Educaţiei pune pile unor copii de ştabi sau acceptă tacit mărirea notelor la purtare pentru odraslele de bani gata), prefer să răspund, în această săptămînă, unor întrebări care mi s-au pus pe forumul saitului meu.

          Cine stabileşte valoarea unei opere artistice (mă refer şi la operele literare)? Există anumite criterii fixe sau valoarea e determinată de numărul receptorilor? Cantitatea e un criteriu al calităţii? De exemplu, un autor "vîndut" e cu siguranţă unul valoros? (Alexandra)
          Valoarea unei opere este stabilită, în timp, printr-un anume consens al criticilor de artă pricepuţi cu partea cultivată a opiniei publice. Criteriile sunt date de inefabila ştiinţă a esteticii. În nici un caz de numărul "receptorilor", arta nu e sindicat şi nu se supune la "vot". Un autor bine vîndut nu e întotdeauna un autor valoros: Jules Verne e foarte vîndut şi e un autor mare, Sandra Brown e şi ea bine vîndută şi nu face doi bani. Stendhal a trebuit să aştepte (postum) vreo 80 de ani pînă să i se recunoască pe deplin valoarea de vîrf. La noi, în perioada interbelică, Cezar Petrescu era cu mult mai cumpărat decît Camil Petrescu, deşi diferenţa de valoare literară e enormă. Cantitatea nu e un criteriu al calităţii. Mateiu Caragiale e unul din cei mai interesanţi scriitori români, cu o operă de vreo 300 de pagini; alţii au scris mii, fără efect. În arta contemporană lucrurile nu stau cu nimic diferit. Zeci de mii de tîmpiţi ascultă azi manele - dar valoarea artistică a acestor pîrţuri ritmate e zero (ba chiar... sub zero, pentru că fac rău). Succesul e adesea forţat prin mijloace publicitare, dar cunoscătorii simt "făcătura" şi timpul discerne.

          ...Ce părere aveţi despre statuile din Bucureşti ? (Delia)
          Întrebarea e prea largă (toate statuile din Bucureşti?!), dar voi spune scurt ce-mi stă pe suflet:
          Nu-mi place statuia lui Iuliu Maniu. Personajul stă cu mîna întinsă de parcă ar cerşi. Pantalonii cu dungă perfectă vin în contrast ridicol cu trupul "spart" de chinuri.
          Celălalt monument construit recent alături (închinat, pare-se, "Revoluţiei" sau "Loviturii de stat") seamănă cu un minaret (sau cu o minge-de-tenis-pusă-la-frigare). Aglomerarea de construcţii statuare în acel loc e penibilă, parcă e un bazar (să nu uităm că vizavi e şi un bust, plasat total excentric, al lui Coposu, iar în spate, în faţa Senatului, un fel de piramiduţă).
          Caragiale-Lenin din faţa teatrului nu e - lucrul s-a spus - deloc bine plasată. Fără soclu, nenea Iancu se pierde în iarbă.
          Nu sunt de acord cu aruncarea "la gunoi" a statuilor (chiar şi urîte) din comunism. Nemţii, de pildă, nu au făcut aşa. În buricul Berlinului, la 500 de metri de ambasada Franţei, se află statuia sovietică a Soldatului Eliberator. Puteau s-o dărîme, dar au lăsat-o la locul ei. La Mogoşoaia zac, cu nasul în pămînt, statuia lui Lenin de la Casa Scînteii şi statuia lui Petru Groza. Grupul statuar "1907", de la Obor, e ascuns cine ştie unde şi de ce. După părerea mea, acestea ar trebui amplasate în cîte un părculeţ, nu chiar în centru, cu acordul comunităţii locale şi cu cîte o plăcuţă explicativă (data construirii, amplasamentul iniţial etc.). Nu se şterge istoria cu buldozerul.

          Mi se pare exagerat să spuneţi că Sandra Brown nu "face doi bani". Probabil că nu se poate compara cu scriitori clasici ca Dostoievski şi Creangă, dar este una dintre cele mai importante şi mai talentate scriitoare (desigur, în opinia mea, atît Danielle Steel, cît şi Lorraine Covington sunt chiar mai talentate), iar numeroasele cărţi vîndute o dovedesc. Dar cred că este "cool" în ziua de azi să spui că scriitori ca Dostoievski şi Dan Brown sunt buni, cît timp scriitoare ca Sandra Brown sau Lorraine Covington nu au pic de talent. Poate, peste zeci de ani, va dispărea acest misoginism. (Valeria Olaru)
          Alăturarea lui Dan Brown de... Dostoievski e aproape un sacrilegiu. Dan Brown (Codul lui Da Vinci) e un autor banal de literatură "de consum", fără durabilitate. Romanul menţionat e plat şi succesul i se datorează doar subiectului de scandal (Isus-Maria Magdalena). Lipsa de preţuire pentru literatura "roz" gen Danielle Steel sau Sandra Brown nu pleacă din vreun "misoginism" (?), ci din mediocritatea leşinată a textelor cu pricina. Orice critic literar serios plasează aceste autoare în categoria scriitoarelor "de consum". Între literatura de consum şi cea de artă e aceeaşi diferenţă ca între un bloc din Balta Albă şi Castelul Peleş. Aceiaşi oameni gustă fără rezerve paginile excepţionale semnate Virginia Woolf, Hortensia Papadat-Bengescu, Emily Brontë, Simone de Beauvoir, Mariana Alcoforado sau, în alt registru, Françoise Sagan, Margaret Mitchell ş.a.

          Într-o anchetă dintr-un ziar, despre „cărţi dăunătoare”, Dan C. Mihăilescu scrie despre Cronica de familie a lui Petru Dumitriu: „pe cît de strălucitor şi de hipnotic esteticeşte, pe atîta (este) de pernicios, selectînd din aristocratismul românesc exclusiv patologicul, morbidul, grotescul”. (Liviu)
          Cred că am răspuns şi eu la această anchetă, nu ştiu ce-o fi apărut, nu urmăresc ziarul. Nu prea mi-a plăcut întrebarea, dar, cu un efort, i-am găsit un răspuns: am spus că, pe plan extern, o carte dăunătoare, într-adevăr, a fost Mein Kampf a lui Hitler, iar pe plan românesc (păstrînd proporţiile), un exemplu de carte dăunătoare ar putea fi broşura lui Sorin Toma împotriva lui Arghezi, care a dus la marginalizarea poetului pentru cîţiva ani (cu menţiunea că acea cărţulie infamă fusese un efect şi nu o cauză) sau, mai demult, un text dăunător a fost epigrama anti-Eminescu a lui Macedonski. În rest, însă, ce-mi citaţi mă lasă perplex. Chiar pasajul din DCM (pe care - pe DCM - îl apreciez foarte mult) e incorect: unu, că P.D. n-a selectat numai morbid şi grotesc; şi doi: ei şi, dacă a selectat grotescul, unde e buba? Dar Bosch n-a făcut la fel? Dar Goya n-a făcut la fel? Dar Proust nu e plin de "anormalitate"? Dar Mateiu Caragiale? Dar Baudelaire? Dar Kafka? Dar Lampedusa? Şi cîţi alţii! De altfel, dacă e "hipnotică esteticeşte" (adică frumoasă, reuşită, fermecătoare, captivantă), totul e în ordine; o carte bună şi valoroasă esteticeşte nu are cum să fie dăunătoare în plan literar. "Dăunător" ar fi fost să nu existe. La fel în privinţa lui Barbu sau Păunescu. În anii '70, '80 am fost adesea în contradicţie cu aceşti autori; nu-mi plăcea tot ce se întîmpla la cenaclul lui A.P., nu-mi plăcea tot ce scria Barbu în Săptămîna. Dar asta nu înseamnă că nu le simţeam valoarea: pe a lui Barbu, de mare prozator, pe a lui Păunescu, de poet adevărat, în textele lui reprezentative. Pentru literatura de sub comunism, poeziile bune ale lui A.P. înseamnă ceva, iar romanele lui Barbu Groapa, Princepele, Săptămîna nebunilor sunt momente de vîrf, perfect citibile şi azi cu plăcere. "Dăunătoare"? Scuip în sîn şi trec mai departe...

.