Eram într-o berărie din Soho, New York. Tocmai voiam să plătesc şi să plec, cînd aud nişte voci cunoscute în spate. Întorc capul: la masa din spatele meu erau G.W.Bush şi Condoleezza Rice. Ea cu o Cola, el cu un whisky fără alcool. Am pornit telefonul mobil şi am înregistrat conversaţia:
          -Cîîîţi?!
          -17!
          -Măi, Condy, da’ iranienii ăştia-s tîmpiţi?
          -Irakieni, nu iranieni.
          -Irakieni, iranieni, dracu’ să-i ia, da’ de ce ne omoară soldaţii?
          -Sunt răi.
          -Şi ce facem? Schimbăm preşedintele?
          -N-avem altul.
          -Parcă a fost Tony pe acolo, ieri, nu?
          -Nu, în Siria s-a dus.
          -Siria? Ăştia-s ăia care vor să facă bomba?
          -Vă referiţi la Iran...
          -Da, ăla cu nume lung: Jah-ma-da-din-jah-a-mad-a-jah-adin... Dacă mi-l spune cineva cînd merg pe bicicletă, io cad jos! Da’, ia spune-mi, e adevărat că se duce măgaru’ ăla de Chirac la Roma?
          -Nu la Roma, în România.
          -România... România... Ăăăă... Care nu voiau să-l dea pe porcul de Miloşevici?
          -Nu, nu! România, Bucureşti, aţi fost acolo... curcubeu...
          -Aha, aha, da, cu preşedintele acela comunist, Iliescu! Să-l dăm jos. Să punem un democrat.
          -Nu mai e Iliescu, e Basecu [N.R. Aşa s-a înregistrat].
          -Aviatorul?
          -Marinar.
          -Şi-l lăsăm? Nu-l punem pe tipu’ ăla... ştii tu... ăla cu...?
         -Nu încă.
          În acel moment, a intrat în berărie şi primarul New York-ului. S-a aşezat la masă cu cei doi, a cerut un pahar de sifon şi conversaţia a continuat.
          -...Măi, dar Donald mi-a zis că nu e băiat bun.
          -Ar trebui să-l schimbaţi pe Donald, da, da, că mă calcă pe nervi!
          -O să-l schimb, o să-l schimb, mă înnebuneşti de cap! Ia zi, Bloomy, gata Turnurile?
          -Nu, lucrăm la fundaţie.
          -OK, daţi-i înainte, go ahead! Condy dragă, mă frămîntă un gînd. N-ar trebui să bombardăm Ira... Ira... Iranul? Mie mi-a zis mustăciosul de la CIA că au arme chimice...
          Aici mi s-a terminat bateria de la telefon. Am achitat berea şi am plecat.

          În curînd va suna clopoţelul. Începe şcoala! Ce moment frumos!
          Cadrele didactice vor întîmpina evenimentul cu pancarte migălos redactate, cu texte pline de avînt: „Jos ministrul!”, „Nesimţiţilor!”, „Vrem salarii decente!”
          Elevii se vor îndrepta spre şcoli, purtînd cu bucurie în mîna stîngă doza de marijuana, în mîna dreaptă playerul de mp3, iar în geantă ultimul număr din Penthouse.
          Este prima zi de şcoală. O zi de fireşti emoţii.
          Pătrunzînd în clasele luminoase (deoarece lipsesc sticlele de la ferestre), elevii se vor aşeza cu grijă în bănci, pentru ca acestea să nu se rupă sub greutatea lor.
          Spre a evita bucăţile de tencuială sau grinzile care cad din tavan, elevii îşi vor pune în cap căştile de protecţie (cei mai nevoiaşi şi-au adus de acasă un simplu castron) şi vor deschide umbrelele de duraluminiu.
          Ora poate începe.
          Ochii avizi de cunoaştere se aţintesc spre tablă. Fabricată în 1969, tabla arată destul de bine, e spartă doar în 6 locuri, dar acest lucru nu e grav, deoarece oricum nu se poate scrie pe ea, deci nu e nicio problemă.
          Apoi, ochii avizi de cunoaştere se aţintesc spre uşă. Pe acolo va pătrunde în clasă, cu taiorul din ’85, profesoara sau diriginta. O clipă emoţionantă.
          Iat-o, a venit, un elev se va face că se duce să şteargă tabla, dar, de fapt, pentru a marca solemnitatea zilei, se va aşeza în spatele doamnei şi va imita un act sexual doggy style. Telefoanele mobile vor clicăi, făcînd poze foarte reuşite.
          Acum în clasă domină o atmosferă plăcută. Sticlele de vodcă au ieşit la iveală pe băncile din fund şi procesul de învăţămînt se desfăşoară direct, fără pahare.
          În spiritul cooperării între dascăl şi învăţăcel, un elev ia catalogul ca să-şi treacă singur o notă mare. Neatentă, doamna de la catedră se opune, dar primeşte un dos de labă, desigur, în glumă - e vorba de vîrsta adolescenţei, a candorilor şi a idealurilor senine. O împotrivire din partea ei ar fi creat tensiune şi, pe deasupra,ar fi fost perfect inutilă: ţinînd cont de cine e tatăl elevului, inspectoratul oricum i-ar fi trecut în catalog ce notă ar fi vrut muşchii lui.
          Nemulţumit de vodca primită, un elev bagă şişul în colegul său. E un gest urît, care determină cuplul aflat în banca din spate (el blond, ea blondă, tocmai începeau să facă dragoste) să ia decizia de a folosi prezervativul. E o decizie înţeleaptă şi gemetele lor sunt acoperite de horcăitul înjunghiatului. E căutat poliţistul de la poartă, dar e plecat la o prietenă.
          Ciudat, deşi ora a trecut, clopoţelul nu sună. Probabil că şcolii i s-a tăiat curentul neplătit la timp, iar lumînările ministrului Hărdău nu sună.

George PRUTEANU
www.pruteanu.ro
georgepruteanu@yahoo.com