VETO
NESĂBUINŢE
(Curentul, 21 sept. 2006)

          Stimate cititor, să nu te superi pe mine că înghesui mai multe subiecte în acest chenar. Sunt lucruri pe care simt nevoia să le spun, fie şi pe scurt, lapidar. Şi se leagă.

          BUCUREŞTII BANERELOR. Încă de acum doi ani am protestat (radio, tv ş.a.) împotriva unei monstruozităţi care ne sluţeşte Capitala. Abia de curînd am văzut prin ziare cîteva voci (arhitecţi) care mi se raliază. Am plasat pe saitul meu , în dec. 2004, 15 imagini însoţite de următorul comentariu, perfect actual: O hidoşenie: Bucureştii "banerelor". Într-o deplină sfidare a unor elementare reguli de estetică arhitectonică şi edilitară, nenumărate clădiri din centrul Capitalei sunt mascate de imense banere, bucăţi de material plastic ce se întind peste etaje întregi, cu tot soiul de reclame. Acestea acoperă, uneori în întregime, faţadele, cu tot ce cuprind: ferestre, balcoane, coloane, elemente decorative etc. Chipul edificiilor este ascuns sub dreptunghiurile de muşama pestriţ colorată, ca într-un „camuflaj” sinistru. Clădirile au, parcă, botniţă. E o atmosferă de „lumea a III-a”, nu săracă, ci calică, miloagă, unde comerţul subjugă totul: armonie, frumuseţe, arhitectură, peisaj urbanistic. În nici o metropolă a lumii nu am mai văzut o asemenea degradare. Acolo se acoperă astfel doar faţadele care sunt în lucru (reparaţii, renovări), banerul avînd rolul, pe de o parte, de a escamota urîţenia unei construcţii încă scheletice, iar pe de alta, de a proteja împotriva prafului de şantier. Numai în capitalismul nostru eminamente sălbatec este posibilă o asemenea batjocură. Imaginile de mai jos depun o tristă mărturie.

          ŞCOALĂ RETROCEDATĂ?! Citesc, în ziarele de ieri, despre şcoala din Epureni (Vaslui) care a fost închisă, elevii fiind trimişi la plimbare, fiindcă proprietarul cere o chirie exorbitantă, pe care amărîţii de acolo, evident, nu au de unde o plăti. Asta în condiţiile în care, în general, învăţămîntul la ţară, azi, e într-un hal indescriptibil. Numai 2% din copiii de la sat mai ajung la facultate (în 1970: 42%; în 1985: 25%). Dar o asemenea ştire îmi stîrneşte şi întrebări, pardon, filosofice: ce valori susţinem, în România de azi? Ce e mai important: proprietatea sau şcoala? De dragul respectării dreptului la proprietate, am lovit urît în alt drept fundamental: dreptul la învăţămînt. Legea e proastă: nicio clădire care adăposteşte o instituţie de interes public (şcoală, muzeu, spital etc.), nu ar fi trebuit retrocedată pînă nu-i construim acelei instituţii alt sediu. Istoria l-a frustrat pe proprietarul de drept de bunul său, istoria trebuie să-şi încheie ciclul. Asta se întîmplă abia atunci şi numai atunci cînd există alt imobil adecvat. Altminteri, ca în cazul de faţă (şi în mii altele), s-a reparat o nedreptate săvîrşindu-se o mişelie.
          De altfel, ca să lărgesc subiectul, la fel de aberantă mi se pare, din acest unghi de vedere, scoaterea din locuinţe a chiriaşilor de rînd, care le-au primit cu deplină bună credinţă de la stat. Statul român actual e continuatorul celui dinainte de ’89 şi nimic din ce a făcut bun acela nu ar fi trebuit stricat. Ciclul de care vorbeam mai sus se închide numai cînd statul poate oferi chiriaşului un acoperiş decent deasupra capului. A scoate o familie nevinovată din casa primită legal e o nedreptate, o tragedie, mult mai mare, în dimensiuni absolute, decît actul de dreptate realizat prin restituire (adică facem un bine de 50 de puncte, cu preţul unui rău de 100 de puncte).

          VALORI. Cele de mai sus duc fireşte gîndul la criza crasă de valori din societatea românească actuală. În primul exemplu, mercantilul striveşte dispreţuitor esteticul. În cel de-al doilea, a avea îl terciuieşte pe a învăţa. Un alt semn flagrant al teribilei confuzii sunt sondajele (şi o anume mentalitate larg răspîndită) care pun pe plan de egalitate valori sportive cu cele spirituale şi istorice. Se ignoră că, în esenţă, sportul e un joc, o „joacă”, un divertisment de duminică şi că el nu produce decît distracţie momentană şi valori de rang mic, perisabile, nesubstanţiale. Valorile cu adevărat mari şi durabile sunt cele ale spiritului, superioare tuturor celorlalte. A-l pune, doar pe baza notorietăţii, pe cutare fotbalist sau gimnast sau alergător alături de un Da Vinci, un Eminescu, un Einstein, un Bramante, un Dali, un Noica, un Beethoven e, din principiu, un scandal, o bazaconie, un „sacrilegiu”.

.