VETO
PROBLEMA BECALI
(Curentul, 12 oct. 2006)
                                                                                             MOTTO: Mă dusăăăi... Păi mă dusăăăi să trec la oi....

          Becali dă din mîini. Becali spune enormităţi. Becali răcneşte. Becali o ia razna. Becali nu e cult. Foarte just. Aceste adevăruri sar în ochi. Haideţi să vedem ce e în spatele lor.
          Becali e un fel de copil mare, nu prost, ajuns în situaţia de a juca roluri pentru care viaţa lui anterioară nu-l pregătise defel. Nu i se poate nega o anume candoare pătimaşă, exprimată printr-o francheţe gălăgioasă, cînd naivă, cînd frustă, cînd de-a dreptul contondentă. Nu şi-a pierdut multă vreme cu cartea, dar s-a mai altoit cu spusele consilierilor şi cu ce a mai auzit pe la televizor, aşa că are în sarsana, la o adică, şi un set de neologisme care dau bine. Om credincios, şi-a făcut din creştinism un stindard fîlfîitor, care poate fi folosit şi ca bîtă. Fiindcă a avut necazuri din pricina vorbelor colţuroase pe care le catapulta, a găsit soluţia „mistică” a demonizării ghiduşe. Pe inamicii, nu puţini, pe care nu-i poate bumbăci după pofta primară a inimii, Becali îi împarte în două categorii: „comunişti” şi „draci”. Aceste epitete sunt bune pentru că nu aduc plîngeri penale. România e compusă din două jumătăţi: de o parte, Becali şi fanii săi, de cealaltă, o mare mulţime de „comunişti” sau indivizi care-l au pe dracul în ei. Cu Dumnezeu, ca şi cu echipa Steaua, Becali are o relaţie specială, simetrică. El e patronul echipei Steaua, iar Dumnezeu e patronul său. Nu e nicio ironie. Aşa cum a declarat voios în dese rînduri, are un fel de „fir direct” cu Cel de sus, care, din cînd în cînd, îi porunceşte concret: fă aia şi aia. Iar creştinul din Pipera nu stă pe gînduri şi trece la executare.
          Becali spune că vrea să ajungă preşedinte. În această postură, Becali se închipuie ca un fel de împărat din basme, încungiurat de sfetnici (el le zice „generali” - o fi o reminiscenţă napoleonidă?!), care împarte dreptate şi bani. Fireşte că acest împărat feeric are trăsăturile şi vînjoşenia lui Mihai Viteazu.
          Mereu cu garda jos, Becali e uşor de luat peste picior de către intelectualul subţire şi chiar de către cel mai groscior. Ei, şi? Lăsînd deoparte misterul păcatului originar cu terenurile Armatei, succesul lui Becali e cert şi justificabil. Nu e cult; şi?, dacă am avut politicieni culţi, s-a ieftinit pîinea? N-are maniere de salon; şi?, dacă Tăriceanu e, îndeobşte, perfect spilcuit, a scăzut întreţinerea? Ţipă; şi?, dacă Adrian Iorgulescu glăsuieşte susurat, s-a-njumătăţit preţul la cărţi? Să vă văd cum răsturnaţi aceste raţionamente ale adepţilor săi, netrecuţi prin academii. Dispreţul cu grimasă nu mai e de mult o cale deşteaptă.
          I se reproşează că a primit o distincţie bisericească de la ÎPS Streza. Şi mie mi-a venit întîi să zîmbesc sarcastic. Apoi, însă, m-am întrebat şi-l întreb şi pe cititor: a mai făcut careva în ţara asta cît a făcut acest oier vocal pentru aşezămintele româneşti de la Muntele Athos şi pentru năpăstuiţii de inundaţii? Nu. Să fie absurd, oare?, să fie rizibil că Biserica a răsplătit cu o medalie aceste fapte creştineşti? O fi sperat ÎPS-ul şi un ban pentru dres catedrala? Să admitem şi acest gînd necurat. Care-i mişelia? Va băga banul în buzunar, îl va juca la poker?!
          Da, dar Becali se bate cu pumnul în piept că a dat colo şi colo... Eu nu zic că e frumos că se făleşte. Dar, dincolo de vorbărie, vreau să mai văd şi pe altul că scoate din buzunar sumele pe care le-a împrăştiat acest om. Sigur că nu e asta soluţia structurală de întremat ţara. Dar, decît ăl care nu dă şi tace, e net preferabil ăl care dă şi trăncăneşte. (Eram în Senat, voiam să duc nişte cărţi în Basarabia, am purces la strîns bani de la senatori şi am început cu un miliardar. Nu..., că să vadă el că dau şi alţii... şi cît dau..., şi dacă dau..., şi după aia o să dea şi el... Vreţi să-i spun şi numele de floricică?) Postul de tătuc al naţiei, lăsat liber de Iliescu, nu mai e vacant. Becali e un soi de „instituţie naţională”, de la intelectualul care vrea să facă cercetări istorice, pînă la dezmoştenitul care n-are cu ce-şi opera copilul, nădejdi multe la număr converg spre gesticulantul Gigi.
          Becali e o problemă în politichia românească de azi. Năzbîtiile pe care le trînteşte, gafele de cultură pe care le scapă, marile sale goluri de instrucţie nu înclină în defavoarea lui balanţa unor pături largi de populaţie, care s-a fript, de 17 ani, şi cu cei care perorau lustruit, şi cu cei care urlau bolovănos. Generozitatea lui - fie şi perfect calculată - atîrnă mult mai greu, ne place ori ba. Că o mai ia pe arătură cu sloganuri în cămăşuţă verde, cu ţara heliogenă? Cui îi pasă, cine mai stă cu ochii în anii ’40? Că sare peste cal şi peste iapă şi peste toată herghelia, cînd se proclamă făptură mesianică, trimisă expres cu misiunea să mîntuie România? La unii prinde, la alţii, la care nu prinde, sună „haios”, e „dulce” (vorba lui Caragiale) - iar ceilalţi, oricum nu l-ar vota şi de-ar fi modest şi sfios ca Maica Tereza.
          Preşedinte nu ajunge, desigur. Dar, intrat în Parlament, Becali e ca un bulgăre de carbid în apă.

.