VETO
TURCU ŞI PISTOLUL (cu capse)
(Curentul, 9 nov. 2006)         

          Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie defilarea, în pas voios, pe toate ecranele, a d-lui Liviu Turcu mi-a stîrnit următorul set de întrebări:

          Unu. O chestie de logică. Dl Liviu Turcu a lucrat vreo cîteva zeci de ani în cadrul unei instituţii de informaţii a statului român şi a ajuns la gradul de maior, dar cu o funcţie mult mai mare. Aşadar, a activat cu rîvnă şi munca i-a fost răsplătită. Foarte frumos. Partea ciudată în mentalitatea d-lui Liviu Turcu, revărsată generos oricui l-a întrebat, e că aceia care doar ar fi colaborat cu instituţia care i-a dat bani, grad şi funcţie babană sunt nişte inşi blamabili, demni de demascare şi oprobriu public. Cum vine asta? De ce dl maior Turcu e bun, e curat, e uscat, iar persoanele care ar fi fost racolate de d-lui sau de subalterni/colegi ai d-lui nu sunt bune, sunt o piedică în drumul României spre un viitor luminos?
          Doi. Motivul o fi că, la un moment dat, un moment foarte tîrzior, prin 1989, dl Turcu a socotit că, decît să spioneze pentru statul român, e mai bine să spioneze pentru alt stat. Probabil că d-sa vede în această rocadă o acţiune nobilă şi înălţătoare. Cei care au continuat să-şi vadă de treabă, servind interesele statului român şi ale naţiei române, indiferent de regimul aflat la cîrmă, trebuie socotiţi nişte nemernici, nişte bicisnici, nişte prăpădiţi.
         Trei. E remarcabilă neliniştea delatoare care l-a năpădit netam-nesamic pe dl Liviu Turcu în preajma aniversării Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Au observat şi alţii, nu pot să nu observ şi eu că, de pildă, atunci cînd dl Radu Vasile lăsa deoparte pana poeziei şi pixul romanului, cînd îşi reducea numărul ghiulurilor şi mai încheia un nasture la cămaşa „Pardaillan” pentru a ajunge prim-ministru al României, sau cînd, în această calitate, comitea sperjurul de la Cozia - dl Liviu Turcu nu-şi amintea că marele şuetist ar fi în vreun fond al UM nuştiucît, dormea liniştit, nu-l rodea grija de ţărişoară. Cînd dl Adrian Năstase încă nu începuse cumplita bătălie de la Termopane şi nu era la doi paşi de exmatricularea din partid, cu tătucul tuns, ci doar colinda lumea ca ministru de externe sau, apoi, România, ca şef al cabinetului, dl Liviu Turcu n-avea nicio problemă, Adi era băiat bun, tăcere şi onor.
          Patru. Se ridică aici şi două probleme de principiu. Vorba poetului: ce e rău şi ce e bine / te întreabă şi socoate. Admiţînd că ceva din ce spune dl Liviu Turcu ar fi adevărat, e rău că cineva desfăşura oarece activităţi informative în favoarea României? Spionii altora sunt gigea, ai noştri sunt lepre? Visează dl Turcu o lume paradiziacă, transparentă ca un camizol? Şi, pînă să se mute în altă ogradă, d-sa ce făcea: ascuţea creioane, spăla geamurile, număra felinarele din Viena? Cum nu cred că-i aşa, vin cu a doua problemă de principiu: e bine că dl Liviu Turcu deconspiră public (şi nu doar celor îndrituiţi să ştie) nume ale unor persoane care, eventual, ar fi fost implicate în activităţi externe secrete, de informaţii, în beneficiul ţării lor? Mie mi se pare aberant şi dubios.
         Cinci. Lăsîndu-l deoparte pe guralivul d. Liviu Turcu, care se oferă răsfoirii (cu ţîrîita) ca o arhivă vie dar sfrijită, şi care, semn alarmant, s-a auto-instituţionalizat, vorbeşte despre sine la persoana a III-a („...dacă Liviu Turcu spune...”), îmi reafirm gîndul axiomatic că toată scotoceala asta („dosariada”) e aleatorie, incorectă, nerelevantă, ineficace, nu aduce nimic bun şi nu „purifică” nimic şi că nu putem vorbi de culpe generice (colaborarea cu o instituţie legală şi destul de... intimidantă), ci numai de culpe individuale, cu fapte concrete şi probate, cu victime/prejudicii cunoscute.

.