VETO
CELE DOUĂ ROMÂNII
(Curentul, 16 nov. 2006)        

          Am aflat marţi seara, de la un post de televiziune, vestea că se vor cheltui trei milioane şi jumătate de euro pentru „serbările prilejuite de intrarea României în Uniunea Europeană”. Această imensă aiureală mi-a întărit mai vechea observaţie că ţara noastră se rupe tot mai mult în două: a „noastră” şi a „lor”. Intrarea în Uniunea Europeană e un motiv de bucurie reală pentru (a) cei cu bani mulţi, pentru (b) politicienii de vîrf şi, poate, pentru (c) o mînă de intelectuali, aceştia, împărţiţi la rîndul lor în două categorii: (c1) cei aşezaţi în poziţii avantajoase, lăptoase, cu angrenare europeană, şi (c2) idealiştii incurabili, pe care-i fericeşte Conceptul-în-sine. Fonduri europene, fîţîieli, afaceri, relaţii. Dar pentru multe milioane de oameni, chestia e profund indiferentă (nu le va îmbunătăţi viaţa nici cît negru sub unghie), dacă nu chiar aducătoare de ponoase pe termen indefinit, aşa cum s-a întîmplat în Polonia şi Ungaria. Am acea senzaţie de fals ca în cele mai urîte zile ale ceauşismului: aceeaşi ipocrizie festivistă, aceaşi „fericire” oficială trîmbiţată propagandistic, dar care nu-i contaminează decît cel mult pe tembeli şi pe fraieri, aceeaşi voioşie sclifosită a raportărilor de succese, care nu se regăsesc nici în portofelul, nici în sufletul omului de rînd.
          Oare chiar nu vedem abisul tot mai adînc dintre lumea strălucitoare a celor cu conturi groase în bănci şi lumea ponosită a celor care trăiesc din salariile de 5-6-700 de LN sau pensiile de 1-2-300 de LN? Există o Românie îngustă a expoziţiilor de iahturi şi maşini „de fiţe” (de sute de mii de euro) şi o Românie amplă, a celor care-şi pierd garsoniera confort II pentru că nu pot achita întreţinerea. Există o Românie de lux, a celor care-şi fac Revelionul în Dubai sau în Hawai, cheltuind patru lefuri de profesor doar pe somnul de-o noapte, şi o Românie profundă, a şcolilor cu 5 grade Celsius în clasă, pentru că n-au bani de căldură. O Românie a „balurilor de cristal” sau a cristalelor Swarowski, şi una a bătrînilor care trebuie să întindă pe o săptămînă un kilogram de cartofi. O Românie a vilelor din „cartiere rezidenţiale” şi a caselor de vacanţă obligatoriu cu piscină, şi una a ghetto-urilor din cămine fără apă, fără calorifer, fără curent electric*. O Românie a cluburilor cu odrasle de bani gata sau cu „vedete” de două parale (dar cu mulţi „parai”), care „sparg” mia de euro ca şi cum ar cumpăra un covrig, şi România copiilor de la ţară din care doar doi dintr-o sută mai ajung la studii superioare. O Românie a celor care fură cu miliardele şi nu-s deranjaţi nici atîtica, şi cealaltă, a băbuţei băgate la zdup pentru că n-a putut plăti o amendă de 100 de lei noi...
          Nu e nicio comunicare, nicio punte între cele două Românii, nicio putinţă de translare dintr-una în cealaltă. Cum aş putea eu, din ore la universitate şi articole la gazetă, să-mi fac vilă, chiar dacă aş mînca doar un măr pe zi?! Cîte secole de economii ar trebui? Sau un profesor de liceu, sau un şofer, sau un actor, sau un funcţionar, sau un muncitor, sau un redactor de ziar? Niciodată. Şi nu „vilă”, dar nici măcar un apartament de bloc (70-80.000 €! = salariul pe 45 de ani).
Drumul spre sudamericanizare - n-o spun de azi, de ieri - e larg deschis şi România îl parcurge la trap. Bogaţii tot mai bogaţi, săracii tot mai săraci (şi mai mulţi). Mult „circ”, mult bairam (cum e ceea ce se pregăteşte pentru, ah!, măreaţa zi a Aderării, cînd Întregul Popor, pătruns de o Nobilă Simţire, va da glas Profundei Satisfacţii prilejuite de împlinirea Năzuinţelor Europene de Veacuri etc. etc.), gargară cît cuprinde. Cine-şi imaginează că un asemenea sistem ne poate duce spre mai bine, e fie un naiv, fie un bou. Pentru cel puţin două treimi din populaţie nu are cum să fie decît din ce în ce mai rău.
        P.S. Regret că n-am scris un foileton despre lista DNA, a lucrurilor pe care le-ar fi adus familia Năstase din China. L-aş fi intitulat „Bideuri şi pămătufuri”.
________________

         *) Despre întîmplările din Zăbrăuţii de Ferentari n-am să spun deocamdată decît atît: E năucitor ca prefectul de Bucureşti să afirme, în direct şi la oră de vîrf, că nişte persoane „fură curent de nouă ani” - şi niciun procuror să nu ia în seamă un asemenea denunţ. Sunt, cumva, zone unde nu bate Codul Penal? Sau s-a dat drumul, oficial, la furat, în România? Că sărăcia sinistră de acolo e o problemă de sistem - sunt primul s-o afirm, şi nu putem miza pe cîte-un Gigi pe lună. Dar tot eu vin şi depun mărturie că mai există, pe acest Pămînt şi în această ţară, şi specia săracului cinstit.

.