VETO
CHILIMAN FACE TROTUARUL. ANTICRUCIADA. POLITICĂ DEGEABA
(Curentul, 30 nov. 2006)             

          Chiliman face trotuarul. Stau şi mă-ntreb dacă dl Chiliman s-o fi înscris în partidul d-lui Gigi. Altminteri nu se explică minunatul serviciu de imagine pe care i-l face, martirizîndu-l pe altarul Spaţiului Public. Vasăzică, Gigi găseşte un trotuar părăginit şi pune pe banii lui pavele gri, în ton cu zidul. În jur, pe o rază de cîteva sute de metri, sunt nenumărate porţiuni de trotuar cu asemenea pavele, în tot felul de culori. Pe acelea, cel mai chiliman dintre primari nu le vede. Le vede pe ale lui Gigi şi i se pune pata. Ăilalţi or fi de rang nobil. Gigi e de rang plebeu, deci venim cu ranga şi scoatem pavelele (bine puse), una cîte una. Ieşim şi la televizor şi, cu un aer savant, aducem argumentul că - atenţie ce frumos sună, zici că e de Heidegger! - „pavelele nu au rugozitatea necesară”. Hop-la! Credeaţi că e politichie: ei bine, nu: e chestie de rugozitate. Dacă un cetăţean va glisa pe această rugozitate nesatisfăcătoare şi va face buba, mai zice primarul cu un aer de Pascal frămîntat de alunecoasa condiţie umană, el se va adresa mînios Primăriei, care nu va avea pe unde să scoată cămaşa. Aşa că scoate pavelele. Pe deasupra, ca să se înveţe minte să nu mai repare trotuare, îi trînteşte lui Gigi cea mai mare amendă din istoria României, vreo treizeci de mii de euro, de zici că o fi intrat cu Maybach-ul în Casa Poporului şi a năruit-o sau şi-o fi construit vreo vilă cu heliport neautorizat în Parcul Cişmigiu. Nu mă scot din casă nici simpatia faţă de Gigi, nici mila faţă de banii lui. Dar un minim spirit de dreptate te obligă să vezi lucrătura joasă, plăcerea distrugerii, spiritul resentimentar şi, pînă la urmă, prostia, din ceea ce se cheamă politica dîmboviţeană.

          Anticruciada. Se agită, de cîteva zile, spiritele pe subiectul icoanelor din şcoli. Cohorte de copii discriminaţi, cot la cot cu triştii lor părinţi, au realizat că le este pus în joc viitorul religios. Ei nu sunt ortodocşi şi icoana aia de pe perete le tulbură somnul şi veghea. În frunte cu neînfricatul profesor din Buzău, ei au declanşat anticruciada. Ce-i mîna pe ei în luptă? Îi mîna pe ei în luptă dorul de a vedea zidurile claselor pure şi neîntinate de discriminoasele chipuri. Să-i lăsăm în plata Domnului (sau a lui Alah, a lui Moise, a lui Budha, dacă doriţi) şi să luăm jumătatea plină a acestui pahar cu nechibzuită obidă. Cei de vreo trei ori 700 de ani de acasă ne obligă să nu uităm că secole la rînd şcoală însemna biserică, iar exegeză (deci: studiu) însemna descifrarea Bibliei. Sunt şi catolici în ţara asta, sunt şi oameni de religie mozaică, sunt şi musulmani. Foarte bine. Dar asta nu ştirbeşte însemnătatea crucială a creştinismului ortodox. De ce să desfiinţăm ceva cu rădăcini milenare, cînd putem să înfiinţăm? De ce să împuţinăm spiritul sălii de clasă, cînd putem să-l îmbogăţim? Soluţia pe care o propun eu este aceea ca, în şcolile unde există şi copii de alte confesiuni decît cea ortodoxă, legal recunoscute, să se aşeze pe pereţi, alături de icoanele ortodoxe, şi însemne care să simbolizeze pertinent confesiunea catolică, cea mozaică, cea musulmană etc., însemne care să fie stabilite de reprezentanţi autorizaţi ai respectivelor culte. Nu ar fi o modalitate şi ecumenică, şi paşnică, şi prietenoasă, şi europeană?

          Politica degeaba. Mă bîntuie, de ani de zile, o genială vorbă a lui Paul Valéry: „Politica e arta de a-i împiedica pe oameni să se amestece în treburile care-i privesc”. E clar că pe noi ne avea în vedere marele poet şi gînditor francez... (Tangentă la acest gînd e observaţia lui Mircea Eliade: Nicăieri ca în România nu se consumă atîta energie în politică). Se consumă, dar cu ce folos? Quasi-nul. Aici vine bine un al treilea citat, din deşteptul Murphy: Dacă nu poţi să-i convingi, zăpăceşte-i. De vreun deceniu şi ceva, politica românească e predominant o diversiune, o distragere a atenţiei de la ce ne doare de fapt, o zăpăcire a necăjiţilor. Cred cu fermă convingere că dacă nu ieftineşte (şi nu înfrumuseţează moralmente) viaţa, politica nu foloseşte la nimic. E o activitate sterilă, profitabilă doar practicanţilor ei. La ce e bună frăsuiala partidelor, dacă se scumpeşte pîinea? Cui foloseşte Parlamentul, dacă întreţinerea creşte pînă la niveluri exorbitante? Cu ce mă încălzeşte alternanţa democratică a preşedinţilor, dacă plătesc dublu gazele? Ce bine îmi aduce trăncăneala nesfîrşită a grangurilor, dacă justiţia e pe bani, cultura publică e infectă, n-am cu ce-mi cumpăra o carte?
În esenţă, demo-craţia (= puterea poporului) românească de azi e un fals, o minciună, o şarlatanie. Adevărata denumire a orînduirii actuale ar trebui să fie plutocraţie sau arghirocraţie (= puterea banului). Poporul n-are nicio putere, schimbă periodic nişte potlogari cu alţii, făcîndu-şi iluzii.

.