VETO
MITUL „VOTULUI UNINOMINAL”
(şi o alternativă)
(Curentul, 7 dec. 2006)

          N-am să scriu despre „marea criză” în care a intrat guvernul motociclist. Pirpiriu şi conceput în eprubetă, era în criză de cînd s-a născut. Cum ziceam şi altă dată, pe cetăţean îl lasă eminamente rece cine pleacă şi cine vine la Agricultură, Industrie ş.a. Nu-i iese absolut nimic din frăsuiala asta, lucrurile vor merge oricum mai rău pentru el (scumpiri, taxe în plus), indiferent ce se întîmplă acolo. Nici de povestea cu „spionajul” şi „trădarea” n-am să suflu o vorbuliţă, pentru că-i aşa de gogonată, că ţi se strepezesc tastele calculatorului. Mai bine profit de această mică perioadă în care, în fond, nu se întîmplă nimic (în afară de incidentul că, la Bacău, un cal a vrut să oprească decolarea unui avion şi, în mod ciudat, nu a reuşit) şi încerc, în rîndurile care urmează, să spulber un mit creat de politicieni pe cît de demagogi, pe atît de neinformaţi: cel al votului uninominal şi al minunilor de democraţie, bunăstare şi progres pe care el le-ar aduce.

          Din 1990 şi pînă acum, la noi s-a practicat votul proporţional pe liste. Asta înseamnă că alegătorul primeşte nişte liste, alcătuite de partide. O listă arată cam aşa:

PARTIDUL X		PARTIDUL Z
1. Dixărescu 2. Exărevici 3. Axăreanu 4. Bixăroiu 5. Cixăriuc 6. etc	1. Cixărel 2. Bixărete 3. Dixenberg 4. Axărilă 5. Exăruţă 6. etc	etc.

          Ordinea numelor de pe liste, adică chestiunea crucială aici, e hotărîtă de partide. Votantul are de ales doar partidul pe care pune ştampila, iar de intrat în Parlament intră primii 1-2-3 de pe lista respectivă. Prin această modalitate, e limpede că partidele aproape că îşi „numesc” parlamentarii, prin plasarea candidaţilor pe locurile eligibile. Reproşul adus - pe drept cuvînt - este că alegătorul poate opta doar pentru un partid, nu şi pentru un om anume.

          Ajung acum la sistemul uninominal, vînturat de ani de zile ca o grozăvie salvatoare. Nimic mai fals. Iată ce presupune votul uninominal: cetăţeanul primeşte o singură listă, cu un şir lung de candidaţi, aparţinînd sau nu unor partide. El va aplica ştampila doar pe un nume. Cel care va avea mai multe voturi, va fi singurul din circumscripţia respectivă care va ajunge în Parlament. Chiar şi la cea mai sumară analiză, defectele sistemului sar în ochi: a) Principala carenţă e că lasă un mare număr de oameni fără reprezentare în Legislativ. Să imaginăm un caz foarte plauzibil: în circumscripţia cutare, candidatul X ia 20% din voturi, candidatul Y 18%, candidatul Z 12% ş.a.m.d. Ei bine, învingător este X, el va fi parlamentar, iar 80% din voturi se pierd, patru cincimi din locuitorii circumscripţiei au votat degeaba, opţiunea lor politică nu se va găsi în Parlament. B) Sistemul favorizează vedetele îndoielnice şi pe cei cu bani mulţi. Un candidat uninominal are problema de a se face cunoscut şi o campanie costă usturător în ziua de azi. C) Sistemul poate genera fie a) un parlament pestriţ, un conglomerat incontrolabil de vederi, viziuni şi „doctrine” politice, prilej doar de certuri şi combinaţii de culise, deloc favorabil muncii legislative serioase; fie b) un parlament aproape monocrom, „dictatorial”, iată de ce: dacă partidul X are, pe ţară, să zicem, 25%, e de presupus că, prin forţa sa financiară, îşi va impune în fiecare circumscripţie, vedeta, astfel că parlamentul va fi compus din reprezentanţi (declaraţi sau „acoperiţi”) ai unui singur partid, iar partide care au 23% sau 20% din sufragii vor rămîne pe dinafară. D) Sistemul e convenabil doar ţărilor cu numai două partide sau pentru alegerile la primării.

          Ceea ce consider eu că e optim pentru România de azi, în care trebuie totuşi lăsat partidelor rolul esenţial, acela de a grupa coerent adepţii cîtorva mari şi distincte concepţii politice, este sistemul de vot uninominal pe liste. Ce înseamnă asta? Partidele oferă liste cu candidaţi în ordine alfabetică, nu mai au „preferaţi”, nimeni n-are o poziţie avantajată.

          Tu, alegător, decizi cine merită şi apeşi ştampila pe numele lui. Astfel, partidul e interesat să plaseze pe liste inşi realmente valoroşi, atrăgători, pentru că, efectiv, nu mai poate decide dinainte cine intră şi cine nu. Partidele propun, votanţii dispun. În felul acesta, Parlamentul păstrează o decentă şi funcţională structură multipartinică (4-5 partide ilustrează bine opţiunile posibile ale României actuale), iar cetăţeanul are puterea reală de a hotărî cine să-l reprezinte.

.