VETO
ISTORIE PRIN DECRET
(Curentul, 21 dec. 2006)         

          Stimaţi telespectatori, cu inimile vibrînd, asistăm la o nouă şi măreaţă manifestare din cadrul festivalului naţional "Cîntarea Capitalismului", ciclul "Capitalism iubit, te laud, te apăr şi te cînt!", faza pe Parlament.
          Sper că aţi înţeles, stimaţi telespectatori, care e ordinul: Comunismul a fost odios! Executarea! Iar noi trebuie să răspundem: Am înţeles: a fost odios! Să trăim bine cu trei sute de lei!
          Aşa cum Stalin dădea directive în lingvistică şi Ceauşescu în agricultură, acum Băsescu n-are altceva mai bun de făcut decît să dea directive în istorie. Ne învaţă statul cum trebuie să privim trecutul. După ce a jucat comedia prudenţei ştiinţifice, Băsescu se aşează în fruntea unei îndîrjite campanii de îndoctrinare, de „spălare a creierelor” (vor s-o introducă şi-n manuale şcolare), care trebuie să înfiereze, cu mînie capitalistă, vremurile comunismului. Acţiunea seamănă leit cu ceea ce făceau politrucii din Bucureşti ai lui Stalin, în anii ’50: negau orice realizare a „regimului burghezo-moşieresc” (după ce-i băgaseră capii la puşcărie, exact cum s-a întîmplat şi-n 1989) şi-l descriau în cele mai mizerabile culori.
          Preşedintele unei ţări democratice nu are de promulgat indicaţii în materie de istorie, nici antică, nici medievală, nici contemporană. În locul imparţialităţii şi al neimplicării în dispute care nu ţin de atribuţiile lui, şeful statului se raliază azi unui grup şi edictează o linie pe care o vrea oficială. Stupid. Asta e o formă de totalitarism, istorie de partid şi de stat.
          Stalin a murit, meteahna a rămas, chiar dacă centrul de comandă nu mai e la Kremlin.
          Gestul nesăbuit înfurie sau, cel puţin, contrariază vreo două treimi din ţară.
          Principala minciună pe care o propagă mesajul rostit de comandantul suprem în faţa Parlamentului e aceea a aşa-zisei „identităţi” dintre cele două epoci ale comunismului din România: 1947-1964 şi 1964-1989. Mesajul se face a nu vedea că prima nu a fost decît o ocupaţie stalinistă, mai mult sau mai puţin mascată. Se face a nu vedea ruperea categorică de Moscova prin Declaraţia din aprilie 1964 şi prin marea amnistie care a eliberat şi reabilitat pe toţi deţinuţii politici. Se face a nu vedea cursul radical diferit pe care l-a urmat ţara după 1964, din toate punctele de vedere: politic, social, material, ideologic, cultural, administrativ etc.
          Chiar în privinţa perioadei anilor ’50, de indiscutabilă teroare sovietică, istoricii serioşi discern nuanţe importante. Într-un studiu publicat în volumul Miturile comunismului românesc, coordonat de Lucian Boia (Ed. Nemira, 1998), profesorul Daniel Barbu de la Universitatea din Bucureşti observă că, din întreaga populaţie a României, au avut avantaje de pe urma comunismului pînă la 70%, în timp ce „excluşi şi marginalizaţi” au fost doar cca 6%. De aici derivă şi cealaltă mare minciună propagată prin mesajul prezidenţial: aceea că, în întregime, naţiunea română ar repudia, cu mînie şi ură, anii comunismului. O logică elementară - dar şi sondaje recente - arată că nu e aşa, că n-are cum să fie aşa. Cu toată compasiunea cuvenită celor care au suferit (împreună cu reparaţiile necesare şi pedepsirea vinovaţilor, om cu om), nu putem să nu vedem că pentru o imensă masă de oameni, comunismul a adus o viaţă mai civilizată, mai demnă, mai liniştită decît capitalismul dinainte sau cel de după.
          Această acţiune talibanic anticomunistă e aşezată pe iluzia că dacă beştelim în fraze sonore carenţele reale sau exagerate ale comunismului, zilele de azi vor părea mai „luminoase”. Realitatea e că, din multe perspective, sunt mai rele pentru cetăţeanul de rînd. Pentru cititorul care nu mă cunoaşte, e, poate necesar să spun pe scurt următoarele: nu am fost membru al PCR (dar am avut mulţi prieteni, oameni de valoare, care erau), n-am avut vreodată o leafă mai mare de 1800 de lei, nu am fost în tabăra lăudătorilor lui Ceauşescu (mi se părea că exagerează groaznic, jenant) şi nu era zi, înainte de ’89 să nu „înjur”, între intimi, regimul; n-am avut decît de cîştigat, materialmente, de pe urma schimbării. Mi-au trebuit cam 5 ani, între 1990 şi ’96, ca să-mi dau seama că propaganda anti-capitalistă a comuniştilor, tîmpit făcută (ca metode şi stil), era, totuşi, în mare parte... adevărată, că societatea capitalistă are şi ea ticăloşiile ei, cel puţin la fel de mari ca şi cele ale comunismului. Eu visam un capitalism (cu principala valoare pe care o aduce el: libertatea) care să facă viaţa mai bună, mai înlesnită şi mai frumoasă decît în comunism. Constat că aşa ceva nu e cu putinţă şi că propaganda capitalismului e la fel de întemeiată pe manipulare, parţialitate, escamotare (cînd nu de-a dreptul pe neadevăr) ca şi cea dinainte. Un jurnalist, dintre cei importanţi, îşi încheia deunăzi editorialul, în care se mira că mulţi tineri, spre uimirea lui, ”susţin astăzi că nu era rău comunismul, că părinţii lor primiseră casă şi aveau un loc de muncă asigurat”, cu întrebarea: „Este minciuna un preţ suportabil pentru casă şi loc de muncă?”, de parcă azi ar fi o societate a "Dreptăţii şi a Adevărului", în care, ura!, nu mai trebuie să minţi ca să ai casă şi loc de muncă. Aiurea. Azi, dacă eşti amărăştean, poţi să minţi, poţi să nu minţi, oricum nu se uită nimeni la tine. Statul actual (care a "condamnat" pompos statul anterior), e clar ca lumina zilei, este exclusiv al celor cu bani şi al celor cu putere (de fapt, e acelaşi lucru). Oamenii sunt daţi afară din case şi din slujbe cu miile, cu zecile de mii. Cui să-i pese?!
          Concluzie: Hîrbul critică oala spartă. O acţiune agitatorică, de partizanat politic în favoarea unei „elite” înfeudate ideologic, de sfidare a memoriei colective şi de învrăjbire a ţării.

.