|
|
|
VETO
SPORTUL CA RĂZBOI CIVIL
(Curentul,
12 apr. 2007)
|
Suntem încă în Săptămîna Luminată și aș fi vrut ca acest text, deși se
află sub genericul Veto (= „mă opun”), să aibă o anume
seninătate. Și așa, pentru mulți, Sărbătoarea Paștelui și-a pierdut
orice semnificație spirituală, fiind un prilej de bîțîială cu lumînări
și de chiolhanuri lătărețe, pe masă sau pe iarbă verde. Dar uite că
intenția mea, pe care o voiam îmbibată de maioneza înțelepciunii, s-a
ciocnit de provocările dure (chiar dure!) ale realității. Cineva a
avut neinspirata idee de a programa un meci de fotbal, între echipele
de vîrf ale vremii, deci previzibil ca tensionat, exact în ziua
Învierii. De parcă era o urgență metafizică, se năruiau Legi și Datini
dacă era plasat după cîteva zile, ca să lăsăm spațiului Patimilor
aerul curat și pașnic. Resurecția cristică trebuia musai terciuită cu
goluri și hențuri. N-au ieșit cîțiva fotbaliști printre „cei mai mari
români” ai tuturor timpurilor? Dacă picioarele lor ascultă glasul
arhanghelilor, iar fentele lor se supun poruncilor divine, atunci e
clar că e scris în stele să amestecăm în salata de boeuf două
reprize și o slujbă. Fie și așa. Principial, n-ar fi loc de întristare. Douăzecișidoi de băieți bogați aleargă după o minge rotundă într-un loc cu verdeață, alte cîteva zeci de mii tresaltă, pînă la răget, de încîntare cînd cei 22 fug eficace. Voioșie, armonie, corpore sano. Asta e principial. În fapt, fotbalul a ajuns, la noi ca și aiurea, un loc al terorismului interlop. Ideea sportivă, de întrecere, de înfruntare cinstită, din care cel mai bun iese învingător, iar perdantul se închină ca poetul („e unul care joacă mai bine decît mine / cu-atît mai bine țării și lui cu atît mai bine”) este eminamente obnubilată, anihilată sub mîlul gros al urii. Că în teren, jucătorii își mai rup mîini, gambe, nasuri - asta e bagatelă, față de ceea ce se petrece afară. Cred că trei mari rele a produs secolul douăzeci: 1. Primul Război Mondial; 2. Al Doilea Război Mondial; 3. suporterii. Are Cioran, într-una din cele mai bune cărți ale sale, Précis de décomposition (Manual de des-compunere), un pasaj care sună așa: „Puterea omului de a adora e responsabilă de toate crimele sale: cel care iubește nesăbuit un zeu, îi constrînge și pe ceilalți să-l iubească, pregătindu-se să-i extermine dacă ei refuză. Nu există intoleranță care să nu scoată la iveală fondul bestial al entuziasmului”. Suporterii sunt entuziasmul furibund, cu bîtă. Ei își atribuie denumiri lugubre (cîini, ultrași), agită nu atît fanioane ale echipei tutelare, cît ciomege, lanțuri, tije, boxuri, ghioage, sticle, scînduri, bolovani, scaune, stîlpi - și scopul lor este să-i facă praf pe ceilalți suporteri, cu bunurile lor cu tot (mașini, autobuze). Meciurile, după terminare (uneori și-nainte), nasc mici războaie civile. Stadioanele iau foc, la propriu și la figurat. Pălălaia se întinde apoi pe străzi și bulevarde. (În cartierul meu, după victoria cutărei echipe, se aud ore întregi, pînă-n zori adesea, niște urlete ca din sălile de tortură ale Gestapo-ului). Sportul a devenit supapa de defulare a necuprinselor rezerve de violență verbală și fizică, de anarhie, de mitocănie agresivă și vandalism. Fondul bestial al „entuziasmului” țîșnește vulcanic, lava sa mistuie tot ce întîlnește în cale, în ordinea: a) suporterii opuși; b) jandarmi, forțe de ordine; c) presă; d) obiecte mici și mari; e) restul. Suporterul are o conștiință încărcată. El vrea sînge, nu relatări. Victime, nu martori. În loc să umble, ca tot omul, cu răngi și pari, presa mînuiește niște scule malefice: reportofoane, aparate foto, camere de luat vederi. În orice obiectiv Zeiss, suporterul vede un ochi de procuror. Reportofonul zăngăne a gratii, transfocatorul miroase a cătușe. Înaintea meciului din după-amiaza zilei de Înviere, suporterii l-au lovit cu cruzime pe un cameraman de la TVR și i-au distrus aparatul. El era în spațiul public, nu-i provoca în niciun fel, nu era cunoscut ca simpatizant al echipei adverse. Doar filma, nimic mai mult. Pentru suporteri e de ajuns. Subconștientul lor „știe” că fac un lucru necurat. Operatorul e deci un spion care vrea „să-i aibă la mînă”. El trebuie lichidat. Deplorabil, peste toate, e că la Jurnalul TVR a apărut un colonel care, întrebat de ce n-au intervenit jandarmii aflați la trei metri, bolmojea niște vorbe incredibile: că locul nu era bun, că omul călare nu se dă jos, că solicitarea n-a fost..., că instrucțiunile..., că dispozitivul... Privindu-l și ascultîndu-l, simțeam cum devin „suporter”...
George PRUTEANU |
.