|
|
|
VETO
DINCOLO ȘI DINCOACE DE SINUCIDERE
(Curentul,
7 iunie 2007)
|
Întîmplări
tragice din ultima vreme m-au împins să recitesc o carte splendidă, a
unui autor care a luat „pe bune” (cum ar spune studenții) premiul
Nobel: Mitul lui Sisif, a lui Albert Camus. Primul capitol e
consacrat în întregime sinuciderii. „Un asemenea gest se pregătește
în tăcerea inimii, la fel ca o mare lucrare. Nici cel în cauză nu
știe. Într-o seară - trage sau se aruncă”. Un tată, povestește
Camus, își pierduse fiica și asta, spuneau prietenii, „l-a minat”.
„Nu se poate cuvînt mai potrivit. A începe să gîndești înseamnă a
începe să fii minat. Nu lumea din jur e implicată în aceste
începuturi. Viermele se află în inima omului. Acolo trebuie căutat.
Trebuie urmărit și înțeles acest joc mortal care duce de la
luciditatea în fața existenței pînă la evadarea dincolo de lumină”.
Cauzele aparente ale sinuciderii, spune autorul Străinului în
continuare, nu sunt întotdeauna și cele mai adevărate. „Ceea ce
declanșează criza e aproape întotdeauna incontrolabil. Ziarele vorbesc
de «dureri sufletești» sau de «maladii incurabile». Explicații ce pot
fi admise. Dar trebuie știut dacă în ziua fatală un prieten al
disperatului nu i-a vorbit cumva pe un ton indiferent... Asta poate
declanșa totul...” Am reflectat la cazul tînărului (Bogdan), care s-a sinucis din motive ce țineau de dragostea sa pentru o profesoară, cu opt ani mai în vîrstă. Trăim într-o lume profund stresată de nedreptate, în care prima obsesie e căutarea culpabilităților, pentru că, de aproape două decenii, nimic din ceea ce se petrece trist și rău, adesea flagrant în afara legii, nu-și află vinovații suspuși și nimeni nu ispășește. Televiziuni și ziare s-au repezit să afle cu lumînarea o crimă, acolo unde era un evident suicid din dragoste. Asemenea lucruri nu au apărut de azi, de ieri. Nu se poate să nu ne amintim de romanul Suferințele tînărului Werther al lui Goethe, al cărui personaj titular își curmă viața din rațiuni amoroase (Le coeur a ses raison que la raison ne connait pas / Inima are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște - Pascal). Cu peste 200 de ani în urmă, cartea provoca, prin influența asupra mentalităților, o adevărată „epidemie” de astfel de gesturi în Europa. Tînărul din București, puțin trecut de 18 ani, era - dezvăluie mărturiile - o natură sensibilă cu un fond romantic. Sora lui îi seamănă. La această vîrstă și cu o alcătuire atît de vibratilă, trăirile sunt radicale, extreme, orbitoare. Cînd au fost
obligate de constatările - de bun-simț, în fond - ale procuraturii că
nu e vorba de niciun omor, televiziunile au trecut la linșajul moral
al supraviețuitoarei. Cetățeni indignați au huiduit-o în stradă,
gazetari sherlockholmici au tratat-o ca pe o bestie și o prefăcută: ea
nu l-a iubit pe Bogdan, l-a mințit și pe el, i-a mințit și familia, a
fost o fățarnică. A vorbi astfel e a te purta, cum spun clasicii, ca
un urangutan cu o vioară. Nu vreau s-o inocentez integral pe
profesoara adulteră și n-am s-o invoc aici pe Francesca din Rimini.
Ministerul va reglementa sever și inutil, fiindcă dacă e să se
întîmple, se întîmplă. Dar dragostea lor vinovată, dragoste adevărată,
deplină, pasională, nu colajul unei babornițe cu un gigolo, era
certamente una imposibilă, fără viitor. Femeia va fi vrut să-i pună
capăt. Epuizare afectivă, decizie „rațională”? Nu vom ști și nu ne
privește. O cazuistică milenară ne pune sub ochi truismul că iubirea
nu e eternă (doar trecerea dincolo o înveșnicește: a uitat oare cineva
gestul soției lui Ștefan Augustin Doinaș?) Desigur că, ani buni
de-acum încolo, o viață didactică normală profesoara nu poate avea
niciunde, și-n Patagonia zvonul o va ajunge din urmă.
George PRUTEANU |
.