Sunt sensibil la subiectul „pensionari” pentru că mă tem de senectute. Am văzut atîţia bătrîni nefericiţi în ultimii 15 ani, încît cohorta lor tristă mi s-a imprimat ca un film obsedant pe retina conştiinţei. Nu pot să uit imaginea unei foste profesoare de franceză, care mă-nvăţase în liceu concordanţa timpurilor, şi pe care am văzut-o acum cîţiva ani, în vechea ei haină de astrahan, cumpărată, probabil, prin anii ’50, cum scotocea prin pubela unui bloc după resturi alimentare, privind furişat în jur în speranţa de a nu fi observată; a găsit ambalajul unui pachet de unt, l-a frecat de o bucată de pîine pe care o avea pregătită şi a mîncat-o.

          Probabil că i-am plicitisit pe privitori de cîte ori am fluturat, la diverse posturi de televiziune, factura mea de 6 milioane de lei, pentru „întreţinerea” unui apartament de bloc (Pantelimon, 3 camere, 65 de m pătraţi) şi de cîte ori am repetat apelul patetic către vreun ministru sau vreun secretar de stat de a veni în faţa camerelor de luat vederi şi de a scrie cu markerul, pe o coală mare de hîrtie, desfăşurătorul lor, schema lor de repartizare, de distribuire a celor două sau trei milioane de lei, cît e o pensie, pentru cheltuielile minime şi obligatorii ale vieţii: întreţinere, curent electric, telefon, mîncare, tramvai-autobuz-metrou, medicamente. Am spus „ale vieţii”; trebuia să spun „ale supravieţuirii”.

          Apar, periodic, tot felul de ideologi de serviciu şi vituperează împotriva lipsurilor din comunism, şi dă-i, şi dă-i... Oare ei nu se uită în jur? Oare n-au chiar deloc obraz? Oricîte idioţii făcea regimul ăla (pe care eu n-am de ce să-l regret, n-am fost decît un simplu lector universitar, nici măcar membru al PCR), după o viaţă de roboteală, pensionarul putea totuşi trăi decent. Ba, în multe cazuri, îi mai ajuta şi pe ăi tineri. N-am comparat cu pensionarii francezi sau japonezi sau germani, care bîntuie lumea în blugi şi adidaşi, în tot felul de croaziere şi excursii, de foşgăie prin jurul Turnului Eiffel sau al Domului din Milano sau al Piramidelor din Egipt. Nu, i-am comparat cu pensionarii lui Ceauşescu, cel care mai dădea o sută de lei în ultima clipă. Dezavantajul celor de azi e zdrobitor. Cu pensiile lor, sub o treime din strictul necesar, ei sunt supuşi unui adevărat genocid. Vinovat, peste toate, nu e numai cutare sau cutare guvern ori ministru, ci sistemul însuşi, cinic şi pragmatic pînă la bestialitate: numai insul activ contează, că aduce profit. De ceilalţi nu ne pasă.

          Asta nu înseamnă că exonerez de culpă clasa politică actuală. Ce se întîmplă acolo e o nesimţire revoltătoare. Un partid a propus să se oprească unu la sută din cifra de afaceri pentru mărirea pensiilor. Hă, populism! manevre! demagogilor! - şi nu s-a mişcat nimic. Alt partid a găsit, rînd cu rînd, sursele de finanţare pentru ridicarea punctului de pensie la 45% din salariul mediu. Cîr, mîr, bîr, procedură, trăncăneală - şi iar nu s-a mişcat nimic. Eu, fără să am veleităţi de economist, văd lucrurile şi mai simplu. Se tot spune: noi am mări pensiile, dar nu sunt bani. Cum să nu fie bani?! Se rulează mii de miliarde. Cine cîştigă lunar 10.000 de euro, se „descurcă” bine şi cu 9.000. Cine are un profit de 100.000 de euro pe lună, nu ajunge la spălat parbrize dacă va avea doar 85.000. Cine scoate 1.000.000 lunar, nu dă în sapă de lemn cu „numai” 800.000. Iată banii, există! Totul e o chestiune de distribuţie, printr-o viziune umană a protecţiei sociale. Dar politicianului român nu i se încrîncenează carnea pe el la auzul informaţiei furnizate de un post de televiziune, că mulţi oameni au pensii mai mici decît suma cheltuită lunar la un azil pentru întreţinerea unui cîine. Pînă nu i se pune sula în coastă, nu are sentimentul alarmei absolute, de gradul zero. Pentru că în loc de inimă, i-a crescut un portofel.

George PRUTEANU
www.pruteanu.ro
georgepruteanu@yahoo.com