Iar se vorbeşte insistent, în ultima vreme, despre lustraţie. Adică, pe scurt, să li se interzică unor persoane - cele care au făcut parte din Securitate, din activul PCR etc. - nişte drepturi.
          Nu am fost nici măcar simplu membru al PCR. Nu am scris texte de laudă a lui Ceauşescu şi mă enervau cei care o făceau, mi se părea că mint (azi, judecata mea e ceva mai nuanţată). Activiştii de partid îmi erau, marea majoritate, antipatici, pe drept cuvînt: mulţi erau mărginiţi, închistaţi, iar dintre cei mai ageri la minte şi mai cultivaţi, grosul erau perverşi, duplicitari. Am avut parte de umilinţe: aşteptări de luni de zile pentru o audienţă care să repare o nedreptate ce mi se făcuse, replici condescendent-zeflemisitoare, interdicţia semnăturii, şomaj ş.a. Eu şi toţi cei din cercul meu (mai strîmt sau mai larg) criticam zilnic situaţia (cu Daniel Dimitriu, cu Ion Omescu, cu Mihai Ursachi, cu N. Manolescu, cu Dan Petrescu, cu Mircea Daneliuc, cu Andrei Pleşu, cu Luca Piţu, cu Romulus Vulpescu ş.a.). Şi de la Securitate am avut destule sîcîieli (cenaclul "Nu", lectorul francez, povestea filmelor de cinematecă, romanul Brazdă peste haturi, cartea Cetatea totală a lui Constantin Dumitrescu-Zăpadă ş.a.). Aşadar, n-am niciun motiv sentimentalo-afectiv de a le purta simpatie ştabilor sau securiştilor fostului regim. Dar nici porniri de răzbunare nu am.
          În primii ani de după 1990, cred că aş fi fost de acord, poate chiar cu vehemenţă, cu o lege a lustraţiei. Erau anii iluziilor şi ai maniheismului. Credeam că am scăpat de rău şi am dat de bine. "Comunismul" din urmă era răul, capitalismul care (re)începea era binele. Mi-au trebuit cam 5-6 ani ca să văd cît de amarnic mă înşelam, eu şi alte milioane de oameni. De prin 1996 (cînd am intrat şi în Parlament) am început să pricep că nu e comunismul iad şi capitalismul paradis, că ambele sisteme sunt îmbibate de ticăloşii şi că e cel puţin o naivitate să-l "înfierăm" pe primul în numele celui de-al doilea. Comunismul făcea o grămadă de porcării şi de tîmpenii, dar mi se pare inadmisibil de fals să se spună că atunci era beznă şi acum ar fi lumină. Multe din relele de atunci s-au îngroşat (minciuna, corupţia joasă şi înaltă), altele s-au înmiit (infracţionalitatea, sărăcia), au apărut rele noi (şomaj, drog, prostituţie, crimă organizată, probleme interetnice, trivialitate publică), cultura de masă e catastrofal împuţinată şi alterată, aşa că, la cîntărire, pentru omul de rînd, diferenţele nu-s spectaculoase în favoarea lui azi...
          De aceea, găsesc ideea lustraţiei, la ora actuală, un enorm fariseism, o lucrătură antidemocatică şi, în sumă, o gogonată prostie.
          Fariseism - pentru că e de o făţărnicie fără margini ca o lume mult mai urîtă moralmente s-o judece din punctul de vedere moral pe cea dinainte. În privinţa ticăloşiilor făcute faţă de om şi faţă de ţară în aceşti 17 ani, cei 25 de ani de comunism românesc par doar o epocă de mărunte neplăceri. Se fura atunci cum se fură acum, cu milioanele de euro? Se exhiba atunci atîta jeg moral? Funcţiona atunci contraselecţia pe criteriu pur cumetristic sau politic aşa cum funcţionează azi?
          Antidemocratic - pentru că nu există criteriu valid logic şi valid filosofic după care să frustrezi nişte oameni absolut nevinovaţi penal de drepturi cetăţeneşti; ar fi doar o discriminare de vendetă. Prin alegeri libere, de mai multe ori, foşti prim-secretari de judeţe, activişti ai PCR, lucrători corecţi ai Securităţii au ajuns şefi de stat, miniştri, primari sau senatori ş.a.m.d. Iată... "lustraţia", cum o vede norodul. Dacă populaţia nu vrea, Parlamentul, care e reprezentantul ei, de ce ar vrea? Ca să facă pe placul unor radicalizanţi înverşunaţi, în ciuda naţiei? Cei vinovaţi penal să plătească penal. Cei vinovaţi politic să plătească politic. Atît. Altfel, ar fi exact aceeaşi mişelie pe care au făcut-o staliniştii anilor '50, care-i prigoneau pe oamenii "odiosului regim burghezo-moşieresc". Societatea de azi nu e nici mai onestă, nici mai principială decît cea de pe timpul lui Ceauşescu. E semnificativ că, în fine, constată acest lucru şi un comentator ca Alina Mungiu-Pippidi, care, într-un articol din revista 22 (nr. 26, 26 iunie 2007) ajunge, ca să mă exprim vanitos, la vorba mea: "...Nu mai cred că comuniştii sunt mai corupţi, iar anticomuniştii mai curaţi, aşa că e destul să trecem lustraţia şi vom fi brusc într-o lume de oameni de caracter".
          O prostie - pentru că n-ar aduce nici un dram de "curăţenie" (?) în plus, ci doar mai multă ură, mai multă vraişte tulbure, mai multă anomie înnegurată de contestaţii, răfuieli, diversiuni. Lustraţia nu ar face absolut niciun bine mulţimii mute şi necăjite, ci doar încă niţel loc grangurilor.

George PRUTEANU
www.pruteanu.ro
georgepruteanu@yahoo.com