Ca să vedeţi ce-nseamnă relaxarea de vacanţă! Schimbările astea de vreme, ba 40 de grade, ba 80 de litri pe metrul pătrat (mă gîndesc la metrul pătrat de 1 euro, că pe ăla de 2000 de euro pot să cadă şi 800 de litri, nu-i bai), mi-au amintit de filmele româneşti cu comunişti. Venea comunistul acasă. Ea era în furou. El se aşeza îngîndurat. Ea îl îmbrăţişa, lipindu-şi sînii de obrajii lui. El o privea lung şi spunea: -Nu-mi place deloc situaţia de la Laminorul 4, maistrul Vasilescu e necorespunzător. Ea era dezamăgită, dar pînă la urmă producţia atingea cotele planificate.

          Filmul românesc de atunci mi-a amintit filmul american de acum. Fiindcă şi dv. sunteţi în vacanţă, am să vă descriu ceea ce vedeţi zilnic, oricît aţi zapa:
 

          Poliţistul american e în maşină. Dacă e afro-american (adică negru), e cu un alb. Dacă e alb, e cu un afro-american. Indiferent de culoarea pielii, are ochelari de culoare închisă, foarte şic. Dacă nu e divorţat, merge spre casă, unde îl aşteaptă soţia şi cei doi copii; ea i-a telefonat să cumpere şi o pungă mare cu, fiindcă de obicei e Crăciunul sau Thanksgiving sau altceva de genul ăsta. El a cumpărat punga şi conduce liniştit - dar... ori sună telefonul, ori vede ceva foarte suspect la intersecţia străzii 47 cu strada 49.
          Fireşte că va interveni. Dar Oamenii Răi fug. El, după ei. Începe cursa de maşini. Acesta e un prilej perfect pentru a se face reclamă indirectă rezistenţei incredibile a unor mărci de automobile. Maşinile se izbesc una de alta, se freacă de stîlpi, coboară hurducăind prin rîpe de pe un tronson al autostrăzii pe altul, sparg uşi de lemn sau de tablă, încasează sute de gloanţe, sar zeci de metri în vîrfuri de pantă, cad de pe poduri - şi n-au nici pe dracu’, merg înainte, zici că-s Dacii, nu alta. Maşinile intră cu 160 la oră pe străzi înguste de doi metri, hîrşîind zidurile, trec prin pieţe unde invariabil spulberă tarabele cu mere, pere şi fructe exotice, obligă zeci de pietoni paşnici să plonjeze spectaculos în stînga şi în dreapta şi, după ce au produs pagube de miliarde de dolari, pînă la urmă ajung undeva. Normal e ca maşina urmărită să se oprească într-o vitrină.
          Undeva e, de regulă, ceva labirintic, un depozit cu mărfuri puse în şiruri şi coloane care formează culoare înguste. (Dacă urmărirea e într-un spital, se vor răsturna cîteva cărucioare de handicapaţi. Dacă e într-un restaurant, cineva precis va parcurge un coridor pe o masă cu rotile de pe care vor cădea farfuriile cu mîncare, iar urmăritorii vor aluneca pe ele). Deci, poliţistul şi Oamenii Răi se fugăresc şi se pistolează pe acolo. Poliţistul e şmecher, el găseşte o tigaie, ceva, şi o aruncă în partea cealaltă, Oamenii Răi se precipită să tragă într-acolo, prilej pentru poliţist să mai secere cîţiva. Oamenii Răi sunt mulţi, dar în privinţa coeficientului de inteligenţă stau extrem de prost. Şi capacităţile lor de luptători lasă de dorit. Cînd se întîlnesc faţă-n faţă cu poliţistul care a scăpat revolverul din mînă şi n-are decît o rangă, ranga e mai iute decît glonţul. Dacă n-are rangă, poliţistul găseşte iute un buton pe care să apese - şi infractorului îi cade ceva mare şi greu în cap.

          După un timp, poliţistul i-a lichidat pe ciraci şi a rămas numai cu Banditul Ăl Mare. Aici, el greşeşte şi banditul îndreaptă pistolul spre el. Situaţia pare fără ieşire. Dar defectul banditului e logoreea: ori îi spune poliţistului ce combinaţie grozavă a făcut şi-i oferă şi lui 2.000.000 de dolari, ori îi trînteşte nişte fraze parşive şi umilitoare, fapt e că trăncăneşte în loc să tragă. Cum-necum, poliţistul scapă. Dar şi banditul. Soţia divorţează.

          Şeful e foc şi pară (telefon „de sus”?). Îi ia cazul. Supărare mare. Poliţistul, de ciudă, se duce la w.c. să urineze, şi acolo, în faţa pisoarului (secvenţă sine qua non), un coleg care făcea acelaşi lucru primeşte un telefon. -E pentru tine! Banditul îi spune că ha-ha, degeaba s-a zbătut, peste 15 minute Sediul Cutare va sări în aer. (Pe lîngă pălăvrăgeală, lăudăroşenia e al doilea mare cusur al Oamenilor Răi. Dacă tăceau, scopu-şi atingeau). Poliţistul, val-vîrtej la prietenul său, specialist în calculatoare: să găsească iute codul de acces. Ăla transpiră 5 minute şi-l găseşte. Poliţistul opreşte un elicopter, îl rechiziţionează lăsînd pilotul să bombăne, şi fuge la Sediu. Acolo, lasă elicopterul pe pilot automat şi el îşi dă drumul pe o frînghie, intrînd prin spargerea unui geam. O secretară frumoasă îi sare de gît (toate femeile americane au ele iniţiativa), el o respinge, mai sunt 2:38 minute. Aleargă, zona Y, tap-tap codul de acces. Uşa hrrr se deschide, enervant de încet. Asta e camera H. Împuşcă broasca, intră. Acolo e Banditul Mare. Luptă rapidă, Banditul Mare se repede, fentă, şi Banditul Mare zboară urlînd pe geam, în ralanti, de la etajul 57. Mai e un minut. În cutia asta e bomba. Ceasul digital arată 42. Tic-tac. Broboane de sudoare. Telefon la specialist: care fir??? -Ăla roşu!!! Oroare: nu e niciun fir roşu!!!! 16, 15, 14, tic-tac. -Atunci ăla verde!!!!! Sunt 80 de fire, dar niciunul nu e verde. Tic-tac, 9, 8, 7. Poliţistul aruncă nervos mobilul. 5, 4, 3, 2. Taie un fir la întîmplare. Tic-tacul se opreşte. Secretara fericită îl îmbrăţişează. Îl sărută detaliat, el aşa-şi-aşa. Ies împreună. Jos, puhoi de presă. Fosta soţie e-n mulţime. Şeful e şi el, pleacă vinovat privirea. Copiii sunt mîndri. Interviuri, glorie. The end.

George PRUTEANU
www.pruteanu.ro
georgepruteanu@yahoo.com