|
|
|
VETO
ETERNUL ȘI FASCINANTUL IAȘI, ÎN
VITEZĂ
(Curentul,
30 august 2007)
|
„Înconjurat
de coline domoale, se înfățișează
privirilor Iașul...” Aceste
cuvinte îmi veneau în minte, dintr-un străfund de memorie (unde le
plasase cine știe ce text sămănătorist de manual școlar sau vreun
pliant turistic), în timp ce ieșeam cu mașina din pădurea de la
Bîrnova și treceam prin fața „Motelului”.
În aceste zile istorice, în care în România se schimbă spectaculos campionul chiverniselii, iar Rompetrolul devine Ruspetrol, eu nu m-am ridicat la înălțimea momentului și n-am găsit ceva mai bun de făcut decît să dau o fugă pînă-n Iași (oraș în care am trăit o bună vreme și care, de fapt, mi-e drag) ca să-mi văd niște prieteni. Colinele or fi rămas domoale, dar Iașul nu mai e domol de mult, e aprig. Pipera e cartier de cocioabe pe lîngă ce vezi în stînga și-n dreapta coborîșului de la „Motel” pînă la poalele dealului și, în fond, pînă hăt încolo. Niște vile de stă motanul în mustăți, care mai de care mai cocoțate și mai moțate, cu cîte 2-3 mașini de la 50.000 de euro în sus în parcările aferente, se înșiruie pe cîțiva kilometri de „Elveție”moldavă. Veți obiecta că nu e nimic specific, că în toate orașele foarte scumpei noastre patrii împrejurimile înverzite au fost populate de căsoaiele noilor îmbogățiți. Adevărul mă obligă să spun că ieșeanul-ieșean are un anume ștaif inebranlabil și că doar puțin din ceea ce am văzut în acea „prefață” a orașului e chiar kitsch. Kitschul vine un pic mai încolo. Abia intrat în oraș, îți ia ochii o mare reclamă turistică, pretinzînd că la doi pași s-ar afla faimoșii „plopi fără soț” ai lui Eminescu, și că mare păcat ar fi să prăpădești ocazia de a-i vedea. Eu știu că lucrurile sunt un chicuț altfel. Poezia - altminteri foarte frumoasă - a fost scrisă într-o perioadă bucureșteană a lui Eminescu și era închinată unei doamne, Cleopatra Lecca-Poenaru, care locuia pe o uliță aflată unde e acum strada Căderea Bastiliei (între Piața Romană și bulevardul Bonaparte). Întrucît la vremea aceea strada era abia născîndă (ca să-mi moi tocul în călimara magistrului), vizavi de ferestrele pe sub care suspina poetul de-nțelegeau toți vecinii, numai adorata nu, era încă maidan, iar pe acel maidan se-nălțau melancolic și niscaiva copaci - recte plopi. Adică erau plopi fără soț, ne-„simetrici”, fără pereche în latura opusă. Lăsînd în urmă imaginarii plopi impari, trecem de Podul Roș și iată-ne la poalele Palatului Culturii. Toată lumea știe că această clădire, deloc urîtă, e un adevărat simbol al Iașului, cum e Turnul Eiffel pentru Paris. În jurul acestui palat se întîmplă lucruri ciudate. Se va așterne acolo, adică, la propriu, în jurul Palatului, pe o arie largă, un coșcogea complex de clădiri, comerciale în primul rînd, dar și de „agrement” și rezidențiale. (Vă gîndiți la Catedrala Sf. Iosif din București și la hardughia în construcție lîngă ea? Sau la monstrul de sticlă și beton care astupă Biserica Armenească? Nu greșiți). Convorbind cu unii intelectuali dintre cei mai creditabili ai Iașului, mai la curent cu chestiunea decît mine, am sesizat în spusele lor o, să zicem, lipsă de entuziasm față de acest proiect mergînd pînă la expresii greu citabile la ziar. Sunt acolo și niște vestigii arheologice peste care se va trece falnic, fără păs. E acolo și un foișor al Palatului, care va fi făcut chisăliță. -Mergi și vezi macheta!, am fost sfătuit. Zis și făcut. M-am dus la magazinul cel mare, situat pe unde era înainte Complexul studențesc „Tudor Vladimirescu”. Am urcat la etajul unde se găsea, expusă judecății publice, macheta cu pricina și m-am învîrtit cu luare aminte în jurul ei. N-am să mă pronunț în fond acum și aici, dar nu voi omite să spun că cel puțin cele două clădiri-turn prevăzute ar obtura inadmisibil priveliștea palatului și ar cădea în peisaj ca două zdravene nuci de cocos pe un perete calcio vecchio. Ca să putem analiza în liniște și acasă macheta, prietenul cu care eram a vrut să-i facă și cîteva fotografii. O domnișoară oficială, severă, flancată de un badigard, i-a atras imediat atenția că nu se poate. -Cum adică „nu se poate”? am întrebat eu. Domnișoara mi-a arătat un semn cu un aparat foto barat, lipit pe cutia de sticlă a machetei. Chestia (la care se adaugă detaliul că domnișoara m-a rugat să nu-i menționez numele) mi s-a părut de un absurd orwello-kafkian de zile mari: proiectul e 1. realizat în cooperare cu municipalitatea, e 2. de interes nu doar orășenesc ci, efectiv, național, e 3. expus discuției publice - dar ți se interzice posibilitatea de a-l cerceta în tihna biroului, de parcă ar fi vorba de o cazarmă sau o fabrică de bombe. De parcă cineva s-ar teme, cum să zic?, să nu existe probe. De parcă s-ar pregăti o cacialma. Întîmplarea a pus cireașa pe tortul îndoielilor mele.
George PRUTEANU
|
