Ion Iliescu merge viguros şi voios. De fapt, cînd se deplasează pe jos, d-sa nici nu „merge”, ci „păşeşte hotărît”, „înaintează fără preget spre”, „se îndreaptă neabătut către”. Traian Băsescu merge absolut derutant: priveşte-ntr-o parte, merge-n alta; picioarele se încalecă în paşi, corpul e sucit; Traian Băsescu se înşurubează în spaţiu.
          Becali circulă de regulă cu mîinile în buzunare. Cînd se opreşte, le scoate de acolo şi le mişcă foarte mult, în special înainte, dar şi dreapta-stînga. Deşi nu-s decît două, par mai multe. Vanghelie merge ca un chinez: lipa-lipa, cu paşi egali, fără oscilaţii pe verticală ale corpului, de parcă ar aluneca pe nişte şine. Emil Constantinescu are un mers marţial, secole de istorie şi măreţie calcă odată cu el asfaltul.
          Coborîndu-ne ochii din înalt către cotidian, un mister se iţeşte: Oare de ce ni se pare nouă că acest bărbat arătos numit Tăriceanu merge lătăreţ? De ce un chip atît de prezentabil deambulează cu ceva de răţuşcă? Nu ştim de ce. Dar ştim sigur că Meleşcanu, cu sau fără ochelari up-to-date, năzuieşte să aibă mersul macho al lui Henry Fonda din westernurile clasice.
          Dar Elena Udrea? Elena Udrea tinde spre mersul de Zarază. Cînd apare în parc, pe-nserat, curg în juru-i petale de crin. Gura sa e un poem de nebune dorinţi, alte componente sunt un tezaur sublim, e un demon din vis care tulbură şi minte, dar are zîmbetul de heruvim. Nu acelaşi lucru se poate spune despre d-na Norica Nicolai. D-ei are un mers contondent, ameninţător, prevestitor de comisii şi controale. Anca Boagiu? Anca Boagiu merge delicat, imperceptibil, pare chiar că se jenează că nu stă locului.
          Să-l privim pe Vadim. Vadim nu merge, ci peripatetizează. În înaintare, el taie aerul cum taie valurile prora unui vapor, în siajul său e asistenţa care-l ascultă, susţine şi luminează, precum coada unei comete. Paşii săi sunt filosofici, pătrunşi de importanţă.
          Cu totul altfel merge Mircea Geoană. El încearcă să meargă repede şi simplu. Dar nu-i iese. Vrea să umble ca un băiat din popor. Rezultatul e nici băiat, nici popor, nici umblet, ci un fel de vîjîială.
          Nu trebuie neglijat, în acest studiu rapid, cazul Nati Meir. Chiar şi ziua-n amiaza mare, Nati Meir merge furişat şi circumspect, parcă s-ar teme să nu fie prins. Poate că o contribuţie au şi pantalonii săi care nu vor să stea la locul lor, ci coboară mult, încît partea care se numeşte „turul nădragilor” ajunge în dreptul genunchilor.
          Particularităţi aparte prezintă şi Ludovic Orban. Mersul său are un bălăngănit sexy şi agale, care-i dă o notă de nonşalanţă placidă. Placid pare şi Stolojan, al cărui mers este însă mecanic, în directă corelaţie cu rata inflaţiei (x=2vy/b, unde „v” depinde de Valeriu Stoica, „b”, de Traian Băsescu, iar „y” e o necunoscută pe care unii o cunosc).
          O situaţie ciudată are Adrian Năstase. El are un mers de dolofan, deşi nu e un om dolofan; şi mai straniu e că sub el apare uneori o bicicletă, care n-are ce căuta acolo, e din alt film. Un fost dolofan, şi tot Adrian, Severin, are ceea ce aş numi mersul-Panda (înrudit cu Bursucul-de-Bruxelles). Bogdan Olteanu fuge, Verestoy Atilla merge viclean, în mereu aceeaşi direcţie, foarte profitabilă, indiferent de regimul la putere.
          Întrebarea care se pune este: Hrebenciuc merge? Din cele mai vechi timpuri se caută răspunsul, dar unul satisfăcător nu s-a găsit. În schimb, se ştie cu precizie că Emil Boc (numit, în cercuri de experţi şi „Traian Boc”) nu merge, ci se rostogoleşte. El este o sferă cu raza la Cotroceni şi circumferinţa între Cluj şi Bucureşti, iar viteza de deplasare nu e mai mică decît pătratul cantităţii de vorbe pe secundă, care e un număr aproape iraţional.

George PRUTEANU
www.pruteanu.ro
georgepruteanu@yahoo.com