Ineficienţa. Se face referendumul. Aruncăm milioane de euro. Zăpăcim complet discuţia despre Uniunea Europeană şi legătura ei cu viaţa omului de rînd. Bramburim procesul electoral, cu două comisii, două buletine ş.a.m.d. Admitem, prin absurd, că uitînd de preţul alimentelor, al gazelor, al curentului electric, al întreţinerii, de jalea spitalelor, a şcolilor, a trenurilor, românii vin în număr suficient şi rezultatul, desigur pozitiv, al plebiscitului este validat. EI, ŞI? Conform Constituţiei şi conform, în esenţă, spiritului legilor, el poate să nu aibă niciun fel de efect direct. Ştiu şi ţîncii că mandatul unui parlamentar nu este imperativ, altfel spus: absolut nimeni nu-i poate dicta unui deputat/senator ce să voteze. Rezultatul referendumului va fi aprobarea unui principiu. Atît. Nicio obligaţie expresă, instituţională, pentru Parlament, doar o presiune moral-politică. Parlamentarii nu votează principii, ci pagini de lege, articol cu articol: ăsta da, ăsta nu, ăsta cu amendamentul cutare etc. etc. Textul care, să presupunem, se va produce ulterior, poate trena - reglementar! - ani de zile (şi chiar pica!) , dacă Parlamentul nu e, în majoritate, satisfăcut. Încă o dată, preşedintele Băsescu nu înţelege că nu poate guverna contra partidelor, decît dacă, în stil Carol al II-lea, le-ar desfiinţa.

          Nocivitatea. Şi acum, să ajungem la fond. Ce propune preşedintele Băsescu? Să alegem parlamentarii prin modalitatea în care alegem primarii. În circumscripţia X se prezintă (să zicem) 5 candidaţi (de fapt, pot fi şi 15, şi 25, aiuritor pentru alegători!). Voturile se vor repartiza (imaginez procente plauzibile): 30%, 25%, 20%, 15%, 10%. Cîştigă mandatul cel cu 30%. Iar 70% dintre alegători au votat „degeaba”, nu au niciun reprezentant în Legislativ. (La primării, acest imens dezavantaj al votului uninominal e compensat prin faptul că primarul e dublat şi controlat de un consiliu în care simpatizanţii celorlalte opţiuni au reprezentanţi care, prin coalizări, pot contracara orice). Fără să mai discut acum despre calitatea foarte îndoielnică a vedetelor de toate soiurile care se pot prezenta şi cîştiga la asemenea scrutinuri, întreb: chiar crede cineva că acest sistem păgubos avantajează democraţia în România?

          Se mai vorbeşte de un sistem „mixt”: jumătate uninominal, jumătate pe liste. Aici, sunt, de fapt, iarăşi două variante: liste „clasice”, adică în care ordinea e hotărîtă de partide (ca pînă în prezent), sau listă „naţională”, în care se procedează la o redistribuire a voturilor primite de către cei înfrînţi în scrutinul uninominal. Ambele variante au defectul că a) sunt complicate, b) scapă controlului alegătorului, c) permit în final combinaţii aritmetice la calculator ca să iasă cine trebuie (ştim în ce ţară trăim!).

          Soluţia pe care nu obosesc s-o susţin este VOTUL UNINOMINAL PE LISTE. Ea pleacă de la premisa că, oricît de nemulţumiţi am fi de partide şi coteriile lor, altă soluţie mai bună pentru o viaţă realmente democratică nu e decît parlamentarismul pluripartinic. Partidele grupează cele cîteva mari orientări politice posibile, în jurul cărora coagulează milioane de oameni. În sistemul votului uninominal pe liste, partidele doar propun candidaţi, în ordine alfabetică, pe liste, dar nu mai pot decide (ca pînă acum, prin plasarea pe primele locuri) cine va intra. Electoratul e, astfel, suveran. Se realizează mult clamatul deziderat „să votăm oameni, nu liste!”, se dă o şansă reală şi independenţilor, se obţine o bună reprezentativitate, atît la nivel regional cît şi global.
          Dar mă tem că predic în deşert. Se va înfăptui soluţia cea mai avantajoasă celor tari, nu celor mulţi. Toată agitaţia ascunde interese care sunt departe de cele, reale, ale cetăţeanului de rînd.

George PRUTEANU
www.pruteanu.ro
georgepruteanu@yahoo.com