|
CNSAS
Sunt întrebat ce cred despre tărășenia cu CNSAS. Atitudinea mea pleacă
de la poziția de fond față de acea instituție. Consider că trebuie
făcută publică și incriminată colaborarea cu Securitatea regimului
Ceaușescu numai în cazul în care există victime și dovezi că, în
urma acelei colaborări, s-au produs daune de orice natură, inclusiv
morală, ori au fost încălcate drepturi conform legilor în vigoare
atunci. Altminteri, e un abuz fariseic: orice stat are servicii
secrete, orice servicii secrete lucrează cu informatori. Ce facem? Îi
incriminăm și pe colaboratorii Siguranței interbelice sau pe cei ai
SRI-ului de azi?!
Ca să nu mai pomenesc că,
dacă s-a săvîrșit ceva rău, ilegal, primul care trebuie "demascat" și
blamat este coordonatorul, diriguitorul, ofițerul nelegiuit, nu
cea mai măruntă piesă a mecanismului, colaboratorul. Un ștab dă un
ordin injust, dar noi batjocorim pălmașul?!
Iar dacă a existat ceva
rău, lucrurile trebuie finalizate printr-un proces penal și o
sancțiune. Altminteri e doar bîrfă neagră.
Întrucît CNSAS nu a
procedat așa, eu am fost nemulțumit de activitatea sa, bazată pe
interese și adversități politice și pe tam-tam nerelevant/incorect
(dar suficient pentru a face atmosferă proastă în jurul unui om - v.
cazul Cezar Ivănescu).
Unii vor să știe dacă
sunt "de partea Curții Constituționale sau a societății civile". Atrag
din nou atenția că e vorba doar de o parte, cea de dreapta, a
societății civile. Și eu fac parte din societatea civilă, deci sunt de
partea... unei alte părți a societății civile.
Manele
Manelele de azi aparțin
subculturii, (in)culturii triviale, de mahala, de golănie, de
derbedeism siroposo-lubric. Ele coboară nepermis de jos ideea de
"muzică" și alterează profund gustul tinerelor generații. Cei care le
prizează cu "plăcere", cu "vibrație", cu "voluptate" (nu cu oroare sau
cu stupefacție) nu pot fi, în fondul lor, decît niște subdezvoltați
spiritual, orice ar mima la suprafață. După opinia mea (v. și
www.pruteanu.ro/8forum/forum.php, subiectul cu pricina), a asculta
manele e degradant ca și a te scobi în nas cu degetul pînă la cot.
Nenorocirea e că mijloace puternice de informare în masă (deci de
influențare în masă, deci de formare în masă) difuzează =
legitimează asemenea gunoaie nocive. De aici începe crima-în-masă
împotriva spiritului. Ca o televiziune să distribuie în sute de mii de
cămine așa ceva, e o netrebnicie, un cinism care are ca efect, pe
termen relativ scurt, îndobitocirea, mitocanizarea, grobianizarea
progresivă a nației române.
Are și n-are drept de veto
Nu încetez să mă minunez
de fierdelemnul și caraghioslîcul introduse de recenta hotărîre a
Curții Constituționale apropo de prerogativele președintelui.
În decizia din 2007
(Cioroianu), Curtea spunea:
(1) "În exercitarea
atribuțiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) din Constituție,
președintele României nu are un drept de veto , dar poate
cere primului-ministru să renunțe la propunerea sa, atunci cînd
constată că persoana propusă nu îndeplinește condițiile legale
pentru exercitarea funcției de membru al Guvernului".
În decizia din 2008
(Nicolai), Curtea spune:
(2) "În exercitarea
atribuțiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) din Constituție,
Președintele României poate refuza , o singură dată, motivat,
propunerea primului-ministru de numire a unei persoane în funcția
vacantă de ministru. Primul-ministru este obligat să propună o
altă persoană.
"Veto" e o noțiune
absolută, fără nuanțe. Prin veto, voința mea împiedică voința cealaltă
să se înfăptuiască. Indiferent dacă îmi "motivez" vetoul sau nu. Dacă
președintele NU are drept de veto, înseamnă că el NU poate bloca o
propunere a prim-ministrului. Decizia (1) spunea că poate doar
"cere", dar nu arăta în niciun fel că prim-ministrul ar fi și
obligat să respecte cererea. Ar fi fost și absurd, pentru că un guvern
e o echipă, și premierul și-o face cum crede de cuviință, răspunzînd
pentru eșecuri. Și chiar și numai acea "cerere" era limitată la
constatarea unor neconcordanțe cu condițiile legale, atît.
Totuși, absurdul pogoară
odată cu decizia (2). Deși președintele NU ARE drept de veto, el,
straniu,... poate refuza o dată, iar premierul este "obligat"
să se supună (deci nu mai e șeful Guvernului). Asta înseamnă, în
românește, că președintele ARE acum drept de veto, o dată - de
unde în 2007 nu avea deloc. Iar cuvîntul "motivat" e
hilar de-a binelea. Cine verifică dacă e "motivat" sau nu?
Președintele poate spune "refuz propunerea pentru că respectivul nu e
corespunzător și nu are calitățile necesare" și se cheamă că a
"motivat"...
Asemenea contradicții
monstruoase duc viața politică a României în anomie și arbitrariu
deplin.
George PRUTEANU
www.pruteanu.ro
georgepruteanu@yahoo.com
|