Dar eu nu sunt sîrb, sunt român. Ca român cu capul pe umeri, trebuie să fiu şi „sîrb” şi „albanez kosovar”. Să constat că sîrbii s-au purtat multă vreme bestial cu cei din Kosovo. Poate că aceia n-aveau dreptate. E foarte posibil că săreau peste cal. Dar nu-i faci chisăliţă, nu verşi sînge cu ghiotura. Pentru că tu, guvern responsabil, trebuie să ştii că există un mîine, că totul se plăteşte. N-a fost aşa. S-a procedat nesăbuit şi s-a alimentat o ură incomensurabilă.
          Dar răul a venit şi din afară. Ca observator neutru şi obiectiv, n-am să admit niciodată că intervenţia NATO (OTAN)-americană din 1999 a fost ceva deştept. Nici pe departe. A turnat gaz peste foc. Ură peste ură. Cu un cinism yankeu uneori grotesc: la intervenţia Papei, care a rugat ca măcar cîteva zile, de sfintele sărbători pascale, să se suspende bombardamentele, s-a răspuns cu sictir, s-au lansat în continuare bombe, pe care erau desenate urări ironice de Paşti. Aşa ceva nu se face. Şapte săptămîni la rînd am scris atunci, în rubrica pe care o aveam, numai pe această temă; am vorbit şi în Parlament şi la televiziuni în acelaşi sens. L-am întrebat, în direct şi la o oră de vîrf, pe preşedintele Constantinescu: -Dacă aţi vedea creierii copiilor dv., Dragoş şi Norina, împrăştiaţi pe pereţii unei clădiri din Belgrad, tot „pagubă colaterală” aţi considera şi acest lucru? Tot „legitim şi necesar”? Timpul mi-a dat dreptate. (Textele pot fi citite în saitul www.pruteanu.ro).

          Nici soluţia impusă acum nu e înţelepciunea întruchipată. Nu ştiu sigur care e binele, dar ştiu sigur că nu acesta e binele. Îţi duce mintea, mutatis mutandis, şi la Diktatul de la Viena, şi la Ultimatumul Basarabia. (Şi la agresiunea împotriva Irakului). Ea creează încă un sinistru precedent de încălcare unilaterală a legilor în vigoare şi a acordurilor internaţionale. Pe motiv de „excepţionalitate”. Ştim bine că excepţionalitatea e chestie de avocăţeală. Nu e greu de „demonstrat” că şi problema bascilor e excepţională, şi cea a cecenilor, şi cea a kurzilor, şi a Tiraspolului u.s.w. Poate chiar şi cea a secuilor, mai ştii?
          Este ea o soluţie viabilă, preferabilă altor negocieri, oricît de lungi? Trebuie să fii lunatic să-ţi imaginezi că noul „stat”, compus în bună parte din şomeri şi mafioţi, se va dezvolta pe coordonate de pace, prosperitate şi progres. Va fi mai multă linişte în Balcani dacă provincia Kosovo nu mai e în Serbia, ci în afara ei, ca o sfidare? Se va stinge vreodată incendiul de pe acea artificială graniţă? Va fi surd, de-acum încolo, Belgradul la cîntecul mierlei? Imposibil de crezut.

          România a făcut bine că, oficial, a declarat că nu recunoaşte noul „stat”. Bine, în sensul că: în concordanţă cu simţămîntul dominant naţional. Nu s-a repetat „divorţul” flagrant din 1999, cînd peste trei sferturi din români nu susţineau politica Ministerului de Externe şi a Preşedinţiei. Acesta e binele de acum.
          În schimb, mi se pare ruşinoasă pînă la jalnic poziţia Guvernului de a acepta, cu o tălîmbă tăcere, sfidarea lui Markó Belá. UDMR a şi preluat soluţia Kosovo: şi-a proclamat, unilateral, independenţa în Cabinetul Tăriceanu. Iar i se potriveşte premierului porecla Moliceanu. A dat el afară miniştri pentru chestii mult mai subţiri. Acum rabdă, din considerente pur egoiste şi politicianiste, din calcul mercantil de rămînere la putere. Dar e profund ridicol: menţii la guvernare o formaţiune care e în contradicţie expresă, violentă, cu linia Executivului. La jumătate de oră de la exprimarea poziţiei UDMR, toţi reprezentanţii ei în structurile de putere ale României, capilar, pînă la ultimul nivel de jos, trebuiau daţi afară, în modul cel mai politicos şi ferm. Un guvern e echipă, un grup monolitic, nu un club pluralist de flecăreală.

George PRUTEANU
www.pruteanu.ro
georgepruteanu@yahoo.com