Constantin Noica
SCRISOARE CĂTRE UN INTELECTUAL DIN OCCIDENT
(Viaţa Românească, iulie 1987)

     „Mai putem fi salvaţi?“ („Sind wir noch zu retten?“), vă întrebaţi voi, scrieţi cărţi voi şi se lamentează unii deţinători de premii Nobel din rîndul vostru.
     Nu vă înţelegem. Întrebarea aceasta pe care şi-o punea un Franz Alt ne sună ca venind dintr-o Europă bolnavă, aproape isterică. Salvaţi de ce anume? De fatalismul trezit, nu numai de penibilul determinism cultural al lui Spengler (cel care cu „fausticul“ lui a desfigurat, aproape, miracolul goethean), dar şi de cîte o vorbă ca a lui Paul Valéry: „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles“? Salvaţi de resemnare? de inacţiune? Salvaţi de cine ştie ce catastrofă? Dar Einstein a acţionat, în loc să declame, ca voi. S-a adresat unui preşedinte paralitic, cerîndu-i să apere lumea de pericolul atomic. Că, mai tîrziu, alt preşedinte, în loc să ia simple măsuri de apărare, a folosit în neştire arma cea nouă, ba a vroit să sperie şi pe alţii cu ea, este rătăcirea sa, laolaltă cu a politicienilor din jurul său. Dar atunci acţionaţi şi voi: cereţi şi faceţi ca paraliticii voştri de acolo, agresivi, să fie puşi sub interdicţie. Ceea ce au făcut oamenii pot ei şi să desfacă. Nu veniţi să speriaţi lumea – tocmai voi, luminaţii – cu ameninţarea că cine ştie ce cometă Halley se pregăteşte să măture inevitabil viaţa pe Terra.
     Sau poate vreţi să insinuaţi că fizicienii sînt de vină sau că ştiinţa (pretins „faustică“) este de vină? Atunci recitiţi Faust II şi vedeţi acolo cum ştia Goethe, mai bine decît voi, cine se află îndărătul lucrurilor. Iar dacă credeţi în diavol, faceţi ca medievalii cu vrăjitoarele, în cazul că aveţi curaj: oriunde găsiţi un fizician, chemaţi-l în faţa Inchiziţiei şi, eventual, puneţi-l pe rug.
Dar nu ştiţi nici voi pe cine să învinovăţiţi. Între timp urîţiţi lumea şi degradaţi această reuşită de neasemuit care este cultura europeană. De două generaţii, tineretul vostru, din care s-ar fi putut recruta, eventual, cîteva genii, este aruncat de voi pe străzi şi isterizat. Voi nu aţi ştiut să scoateţi la lumină contrapartea de glorie a culturii noastre. În Analele Terrei – ce se vor păstra, poate, pentru o umanitate viitoare ceva mai înţeleaptă – vor figura două veacuri trecute, drept unice, nu doar prin geniile lor răzleţe, dar şi prin comunitatea creată de aceste genii care şi vorbeau de la pisc la pisc, cum spunea Nietzsche: veacul presocraticilor – şi cel al fizicienilor, începînd pe la 1850, cu Faraday, şi ţinînd pînă după şcoala de la Copenhaga.
     Voi nu spuneţi aceasta umanităţii. Şi nu spuneţi că s-a ivit, de vreo 1500 de ani, o cultură europeană care a împînzit, a exploatat, e drept, dar a şi educat cu valorile ei restul umanităţii; că aşadar aproape tot ce se întîmplă astăzi pe glob, şi se va întîmpla mîine chiar în cosmos, poartă pecetea Europei, oricît ar pretinde altfel etnografii şi istoricii, care descoperă alte lumi, în fond spre a le scoate din letargie şi a le jefui de comorile lor spirituale. Sîntem piraţi, conchistadori şi corsari în continuare, dar acum sîntem corsari ai spiritului – şi asta schimbă totul.
     De vreme ce n-o spuneţi voi, s-o spunem oare noi, marginalii? Dar dacă nu vorbiţi voi, trebuie să vorbească pietrele. Şi ele vă spun mai mult: că şi fără acest fel al vostru de a urîţi veacul, l-aţi şi urîţit, prelungindu i – pînă la absurdul, nonsensul şi cinismul ce vă sînt atît de dragi – puţinătatea de a întîrzia în ceea ce ne îngăduim a numi „era conjuncţiei“. Nu ştiţi să arătaţi (cum a ştiut întotdeauna să arate inteligenţa lumii) că oamenii au între ei şi alt liant decît cel exterior, adus astăzi de sumarele noastre „conective“. Voi lăsaţi pe oameni să trăiască unul lîngă altul ca şi cum ar fi unul fără altul; şi, ajutaţi fiind de o tehnică prin care am reuşit nu atît să ajungem undeva, cît să plecăm mai repede de oriunde, o tehnică a bunelor despărţiri şi decolări, voi favorizaţi o societate în care surîsul fad, politeţea şi salutul amabil prin agitaţia mîinii dau singura măsură a societăţii noastre civilizate – societatea lui bye bye (the Bye bye Society).
     Am scris aceste pagini cu sentimentul fratelui neluat în seamă (cum sîntem toţi aici), care cerşeşte pentru el şi lume o îmbrăţişare. Dacă nu credeţi că e posibilă, în spirit european, o nouă îmbrăţişare, atunci sau cărţile voastre sînt un simplu bye bye spus lumii şi culturii, sau lumea de mîine le va arunca în foc, aşa cum cerea părintele vostru întru ale scepticismului, Hume, pentru cărţile proaste.

___________________
     *) V. şi pasajul din Jurnalul de la Păltiniş: "... Astăzi, de cîte ori întîlnesc un intelectual neamţ de la noi care vrea să plece în Germania, îl întreb: «în ce Germanie vrei să pleci? în Germania untului sau în Germania culturii?. Iar dacă îmi răspunde că în aceea a culturii, îi spun că, paradoxal, o poate găsi mai lesne aici»." (Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş - Un model paideic în cultura umanistă, Ed. Cartea Românească, Buc., 1983 , p. 136) (n. GP).