1986

***

1986 (1997)
 

***

1990 (1997)
 

2001

***

(alături de Al. Graur, 1980)
 

1997

(prefaţă, 1992)

(coautoare, 1966)

(prefaţă, 1999)

*

            Nu mai este printre noi un om de o forţă, o inteligenţă şi o corectitudine ieşite din comun. Numele Mioarei Avram e cu siguranţă cel mai cunoscut între cele ale lingviştilor români din zilele noastre; era o autoritate, o instituţie, personificarea însăşi a gramaticii, a lingvisticii, în dispute, opinia sa devenea automat un argument irecuzabil. Cei care au cunoscut-o şi-au dat seama că acest prestigiu exterior era reflexul firesc al unei trăinicii interioare impresionante. Mioara Avram ştia tot, citise tot, îşi amintea tot: o mare putere de muncă se unea cu o curiozitate tinerească pentru cele mai diverse manifestări lingvistice ale prezentului - de la argou la limba de lemn, la anglicisme, la creaţiile jurnalistice recente. Despre biblioteca sa mentală fabuloasă circulau multe povestioare ilustrative: într-adevăr, era suficient ca un tînăr cercetător să-şi expună o idee, pentru a primi, din memorie, indicaţiile bibliografice necesare - desigur cu anul de apariţie, uneori şi cu numărul revistei ("despre asta s-a scris în 1960 şi în 1982, în..."). Mioara Avram era, în continuarea marilor lingvişti români din generaţiile anterioare - Puşcariu, Densusianu, Iordan, Rosetti, Graur - un reper sigur, care elimina impostura şi improvizaţia. O anumită severitate a judecăţii, rostite rece şi clar, speria. Dar dincolo de ea, era întotdeauna dorinţa de a ajuta, de a explica, de a-l învăţa pe celălalt. Mioara Avram era un spirit didactic şi sistematic: toate scrierile sale concentrează incredibil de multă informaţie într-un mod de prezentare simplu, clar, elegant. Formula "pentru toţi", în cel mai înalt sens al expresiei, semnalează nu o operă de popularizare, ci voinţa de a sintetiza esenţialul, într-o formă clasic-accesibilă. Fiecare din afirmaţiile sale e bazată pe verificări, pe regîndirea faptelor, pe măsurarea justeţei şi a relevanţei lor. Mi s-a întîmplat de mai multe ori să cred că am descoperit ceva nou, cine ştie ce construcţie lingvistică poate neatestată, o tendinţă surprinzătoare, un detaliu mai puţin obişnuit. Deschizînd Gramatica pentru toţi a Mioarei Avram (ed. I: 1987), constatam de fiecare dată că lucrul era deja menţionat acolo, precis, la locul cel mai potrivit, fără emfază, fără etalarea orgoliului subiectiv. De altfel, Gramatica sa e un monument de rigoare ştiinţifică: lucrurile pe care le prezintă pot fi numite şi interpretate altfel, desigur, dar descrierea faptelor e ireproşabilă. Mioara Avram a fost de decenii văzută ca o întruchipare a tradiţiei în gramatică, cu tot ceea ce tradiţia are, inevitabil, ambivalent si provocator: noi generaţii de lingvişti i-au contestat adesea metoda, dar i-au respectat întotdeauna rezultatele; cu sentimentul secret că fără soliditatea academică a operei sale, revoltele şi-ar fi pierdut sensul. Mioara Avram cunoştea la fel de bine limba veche (teza ei de doctorat, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente, conjuncţionale în limba română, a rămas un studiu de referinţă, mereu citat), variantele regionale şi mai ales registrele stilistice, normele şi abaterile limbii actuale. Articolele sale (doar o mică parte cuprinse în volumul Probleme ale exprimării corecte, 1987) surprind mereu ceva interesant în dinamica limbii române, fixează şi etichetează cu precizie o situaţie, o tendinţă, o caracteristică. Avea cu adevărat mulţumirea de a construi în echipă: şi-a petrecut mult timp, la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, coordonînd lucrări colective, editînd reviste de lingvistică, îndrumând cercetări şi lucrări de doctorat ale tinerilor lingvişti; citea totul, cu atenţie, minuţiozitate, sugerînd şi propunînd zeci de modificări În ultimii ani, a pus multă energie în colaborarea cu lingviştii din Republica Moldova, pentru unificarea normelor lingvistice. Numele i s-a legat mai ales de marile tratate, opere fundamentale pentru descrierea detaliată şi fixarea limbii române literare: Gramatica limbii române (cunoscută sub denumirea "Gramatica Academiei", ed. a II-a, 1966), Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM, 1982), Formarea cuvintelor în  limba română (începînd din 1970); a colaborat la Enciclopedia limbilor romanice, Enciclopedia limbii române şi la multe alte lucrări importante. De aceea, poate, personalitatea sa a fost asociată într-un fel cu autoritatea şi uneori cu autoritarismul normei. E însă surprinzător tocmai felul în care discursul său reuşeşte să fie normativ în modul cel mai inteligent cu putinţă: cu măsură, cu nuanţă, fără idiosincrazii, explicând calm ce e exagerat şi ce e tolerabil.
           A pus intransigenţă şi tenacitate în apărarea lucrurilorîn care credea şi cărora într-adevăr le-a dedicat viaţa. (Din fericire, a avut şi mulţumirea unei familii minunate, pe care a iubit-o şi de care s-a simţit iubită; a avut numeroşi prieteni, colaboratori, discipoli). Se arăta surprinsă şi amuzată cînd descoperea cît îi intimida pe cei tineri, cărora ştia să le arate o afecţiune discretă, dar sigură. E o mare nedreptate faptul că persoana care ar fi onorat orice academie, identificîndu-se mai mult decît oricine cu spiritul ei, a fost ocolită sistematic în ultimii ani de onorurile oficiale. Totul din pricina unui dezacord mărunt şi formal: faptul că nu a acceptat reforma ortografică din 1993, scriind împotriva ei, cu autoritatea pe care i-o oferea calitatea de principal specialist în materie (Ortografia pentru toţi, 1990), refuzînd s-o recunoască si ignorînd compromisurile. Dar se ştie că academiile şi onorurile lor trec repede în uitare, pe cînd ceea ce cineva a scris, ideile pe care le-a transmis, modelul pe care l-a impus rămîn.
         Numele său rămîne între cele mai de seamă din istoria lingvisticii româneşti; dar deocamdată e teribil golul pe care îl lasă, prea devreme, un om întreg şi adevărat, bun şi inteligent; tristeţea celor care au cunoscut-o e adîncă.