Jurnal de critic
DREPTUL LA CONTRAZICERE

        Criticul Liviu Petrescu, într-o elegantă cronică la Ion Vitner, Semnele romanului (Rom. lit., 15/1972), scrie :
        „Un critic are datoria (...) să rămînă solidar pînă la capăt cu propriile sale puncte de vedere ; Eugen Lovinescu nu avea nici un ternei să reclame, în principiu, dreptul la «revizuiri critice». [...] Nu, criticul nu are dreptul (sau : nu mai are dreptul) de a reveni asupra afirmaţiilor sale [...] Iar atunci cînd, întîmplător, opiniile sale evoluează, datoria criticului este de a se condamna la tăcere".

        Iată un punct de vedere cu care, radicalmente, nu sînt de acord. De la bun început îmi voi preciza opinia, şi anume că un critic care gîndeşte are dreptul ca, în timp, să amendeze spuse ale sale mai vechi, ba chiar să afirme, dacă judecata sa i-o cere şi argumentele o susţin, contrariul.
        Chestiunea implică două laturi : cea intelectuală şi cea morală.
        În plan moral, dreptul la auto-contrazicere e condiţionat de o ireproşabilă conduită etică a criticului. Cînd acesta n-a făcut concesii din oportunism, n-a scris din interese ignobile sau mărunt afective, el are dreptul de a-şi renega vechi crezuri pentru a le oferi pe cele actuale. Bun înţeles, îşi asumă un risc colosal. Puţini cred în gîndirea pură, în dezinteresata tindere spre adevăr, spre cinstita afirmare de sine. Schimbîndu-ţi părerea, se va socoti că urmăreşti un ce profit. Asta va duce la deprecierea ta morală. Şi cum totul se sprijină pe substratul moral, vei fi discreditat şi în ordine intelectuală.
       Dar un critic de rasă iubeşte mai mult adevărul decît prestigiul. Între dispreţul de sine şi dispreţul unei înguste pături a opiniei publice, îl va prefera pe cel din urmă. Mai tare l-ar sufoca faptul de a nu-şi elibera gîndirea în toată dinamica ei. decît oprobriul pospăielnic al cîtorva ricanatori.
        În linie intelectuală, întrebarea asupra „dreptului la contrazicere” e mai complexă. Intră în discuţie devenirea spirituală. Chiar şi în cazul celor mai consecvente minţi, această devenire e rareori liniară. Gîndirea unui individ - ca şi a umanităţii - parcurge, în creşterea ei, nu o linie, ci o spirală evolutivă. Dezvoltarea cugetării e o perpetuă revenire şi elevare. (Forţînd puţin : devenirea e o revenire.) Iar revenirea fără amendare ar fi stearpă.

        Oamenii vor să lege ideile de un om. Şi viceversa : omul ţintuit de crezuri. Pentru ca „lumea" să ştie de unde să te ia, trebuie să devii sclavul ideilor tale.
        Dar, pentru o spiritualitate cu adevărat vivace, inconformistă, neanchilozată, în neîntreruptă amplificare, asta înseamnă supliciul consecvenţei oarbe. Pentru că veritabila gîndire, gîndirea dialectică, nu uită că aproape orice adevăr e bilateral. Orice afirmaţie, mai ales în spaţiul umanioarelor, are un revers plauzibil şi demonstrabil. Pentru spiritul gnoseofil, impasul este al opţiunii, şi ţelul - construirea de sine. Aleg acest adevăr pentru că sînt în el, dar nu ignor variantele şi contrariile lui, cu dreptul lor de a fi sub soare.

       Nu pledez aici pentru versatilitate. Fireşte că negarea unor gînduri anterioare trebuie să reprezinte în drumul criticului un accident şi nu un sistem. Căci o înşelare de sine prea repetată „e semnul unei slabe conştiinţe critice”, spunea Pompiliu Constantinescu, acest eminent critic. Dar el, fin dialectician, nu repudia dreptul la contrazicere, ci, iată, îl apăra :

        În faţa mirificei diversităţi a Lumii, criticul nu-şi poate permite luxul unilateralităţii. A te contrazice nu va să zică a anula o opinie prin alta, ci a pune treaptă peste treaptă în suişul spre adevăr.
        Bunul aforist polonez, citat în motto, are dreptate. Numai asumîndu-ne şi reversul tindem spre completitudine.

        N.B. Menţionez încă o dată : sînt convins că cele de mai sus sunt valabile mai mult în absolut decît în practică, sunt aplicabile doar celor impecabili moraliceşte şi admirabili intelectualiceşte, adică unor rarae avis. Nu am în vedere nici o clipă dreptul de „a o întoarce ca la Ploieşti", pe care şi l-au luat, din oportunism sau laşitate, pe un fond de vacuitate de convingeri, atîţia inşi ce azi la prînz spun hm şi mîine dimineaţă ura. Aceştia nu caută, ci fugăresc adevărul.
        Ceea ce însă nu infirmă principiul. Principiile sunt ca armele : în mîna celui just sunt tonice, într-a lichelei, criminale.
_______________
          *) Gînduri nepieptănate, Junimea, 1971, p. 55.
          NOTĂ DIN 2005. Pledam, în acea perioadă, pentru diferenţierea lui sînt (pers. I) de sunt (pers. a III-a).