PROTEICUL URMUZ

          Urmuz, cel mai subtil şi mai insolit bufon al literaturii române, este de fapt un veşnic posedat de demonul tragicului. Nu e o aluzie la sinuciderea sa (în stil... urmuzian); dar e de ajuns să observi finalurile textelor sale pentru a fi sensibil la fiorul tragic aflător în coloana lor vertebrală. Pîlnia şi Stamate are un sfîrşit de melodramă spiritualizată, cu iz metafizic : soţia este întemniţată într-un sac, Bufty şi pîlnia sînt exilaţi în Nirvana, iar eroul însuşi, Stamate, se micşorează la inflnit pentru a se integra în neant. În Ismail şi Turnavitu ambii protagonişti sfîrşesc tragic : Turnavitu se sinucide, Ismail, descompus, cade în stare larvară, în decrepitudine. Similar se petrec lucrurile în Algazy & Grummer.

          Din cînd în cînd, Urmuz renunţă la haina sa de croială (aparent) absurdă şi oferă, nonşalant, piste de interpretare. Maniera generală nu suferă, totuşi, schimbări, dacă ţinem seama că aceste piste-trimiteri sînt făcute în cele mai neaşteptate direcţii. Să privim:
          Familia lui Stamate „se uită (. . .) printr-o spărtură (. ..) în Nirvana“ ; nu e greu de presupus aici o insinuare a unei aspiraţii spre ideal. Termenii meschini nu fac decît s-o dramatizeze.
          Pe corabie, Stamate „îşi astupă urechile cu ceară“ etc. Trimiterea sarcastică la Ulise este evidentă şi intenţionată.

          Dar suprema plăcere a lui Urmuz este terfelirea locurilor comune arhiuzate prin reproducerea lor exactă, „intactă“, dar într-un context atît de impropice, încît tot vidul lor iese la suprafaţă. Stamate vede „în aerul cald şi îmbălsămat al serii“ o sirenă. Turnavitu făcu cunoştinţă cu Ismail la „o serată dansantă“. „Sentimentul puternic şi neînvins de tată“ îl trage pe eroul povestirii Plecarea în străinătate la ţărm, obligîndu-l să-şi coase sugativă pe smoking. Acelaşi erou, înainte de a se înscrie în barou, „mai privi încă o dată marea nemărginită”. În pîntecul lui Grummer „fermenţii băşicii înghiţite începuseră să trezească fiorii literaturii viitorului”. Personajul din După furtună se dă jos din copac „intonînd cîntecul libertăţii“. Şi multe altele.
          Sunt aici poncife romantce, lacrimogen-sentimentale, sociale, literare. Textul intitulat Gayk este îmbibat cu expresii-clişeu (toutes-faites) scoase din vocabularul diplomatic : Gayk înota 23 de ore pe zi numai de la nord la sud (toposul e şi în Jules Verne: Hatteras) „de teamă de a nu ieşi din neutralitate“. Nepoata sa, adusă de la pension (şi acesta, tot un clişeu), „cere să i se garanteze accesul la mare“.Faptul că Gayk o ciuguleşte i se pare „contra oricărui uz internaţional“ şi „fără nici un aviz prealabil se consideră în stare de război“. Cei doi luptară „cu foarte mult eroism“ ; apoi convin „să încheie o pace ruşinoasă“. Nepoata capătă „o făşie lată de doi cm pînă la mare“. Gayk va primi o litră de grăunţe „sub garanţia şi controlul marilor puteri “...
          Sunt necesare şi alte exemple ?

          Să adăugăm că uneori însăşi compoziţia povestirii este o sarcastică aluzie la schema răsuflată a sute de romane. Iată, de pildă, cum s-ar putea rezuma Ismail şi Turnavitu substituind pe cei doi prin A şi B pentru generalizare :
          „A este aşa. B este altfel. A cunoaşte pe B la o serată. Între ei se naşte o legătură. B produce după un timp lui A o neplăcere. A îl pedepseşte. Umilit, B se sinucide, nu însă înainte de a se răzbuna pe A, care sfîrşeşte astfel şi el într-un mod trist...“.

          Se refuză oare Urmuz oricărei logici ? Plutesc textele sale în deplin arbitrar ? Nu există nici o organizare, nici o unitate ? Aşa ar sta lucrurile pentru lectorul superficial. Opinia curentă e că Urmuz nu are un stil sau, mai exact, că stilul său ar consta în lipsa oricărui stil cunoscut (acceptat, catalogat). Or, dacă prin stil înţelegem o organizare a materiei, o subsumare a amănuntelor unei idei generale conducătoare, vom remarca la Urmuz o aproape perfectă consecvenţă cu sine, o manieră stilistică perfect depistabilă şi analizabilă. Maşinăria absurdului nu merge la autorul nostru în gol. Totul e angrenat într-o structură bine sudată.
          Cititorul este atras într-o cursă. I se oferă, pe cîteva rînduri, un punct de plecare (logic, cursiv şi... tradiţional), pentru ca, după cîţiva paşi, să i se pună „piedică“, întrerupîndu-se pe neaşteptate respectivul drum. Foarte elocvent în acest sens este începutul povestirii După furtună : (parantezele ne aparţin):
          „Ploaia încetase şi ultimele rămăşiţe de nouri se împrăştiaseră cu totul. Cu vestmintele ude şi părul în dezordine, rătăcea în întunericul nopţii, căutînd un locaş de adăpost [ipostază ultra-romantică : păr în dezordine, noapte, adăpost...]. Ajunse fără să ştie lîngă cripta învechită şi roasă [din ce în ce mai romantic !] a mînăstirii, pe care, apropiindu-se mai cu atenţie...“. Întrerupem puţin citatul. E limpede ; avem impresia că citim o pagină din Hugo sau din Bolintineanu : singurătate + criptă + roasă + noapte. Aici, însă, ni se pune ceea ce numeam „piedica“: „... o mirosi şi o linse (!) de vreo 56 ori în şir, fără să obţină vreun rezultat“.
          Totul e o chestiune de regie. Urmuz a creat cu economie de mijloace o scenă romantico-tenebroasă, pe care a spart-o cu bruscheţe prin cîteva amănunte absurde şi comice în aerul lor mecanic şi lipsa de motivaţie.
          După care, ciclul atmosferă-tăietură se reia:
          „Contrariat, îşi scoase atunci spada şi năvăli în curtea mînăstirii [Al. Dumas!]. Fu însă repede înduioşat [O. Goldsmith !] de privirea blîndă a unei [şi urmează Urmuz !] ...găini“. O baie rece, urmată imediat de clişeul-atmosferă : „...care, cu un gest timid dar plin de caritate creştină, îl pofti să aştepte cîteva momente în cancelarie. Calmat puţin cîte puţin [roman sentimentalist sadea], apoi emoţionat pînă la lacrimi şi cuprins de fiorii pocăinţei...“ Ponciful e umflat la maximum. În rîndul următor, Urmuz îl va înţepa, făcîndu-l să plesnească ridicol: eroul, în circumstanţele date (citatul continuă) : „... se sui într-un copac“.

          De două ori doar este Urmuz explicit - neobişnuit de explicit - în cele cinci pagini ale acestui singular şi inefabil roman „în patru părţi“ care este Pîlnia şi Stamate. Prima oară - cînd mărturiseşte că a scris un „roman“; a doua oară - atunci cînd scrie: „Pentru Stamate, pîlnia deveni de atunci un simbol“ (s.n.). Intenţiile originare ale lui Urmuz sunt aceste două puncte mai vulnerabile. Cum s-a observat, titlul parodiază titlurile romanelor sentimentale gen Paul et Virginie. La Urmuz, elementul feminin primează. Titlul este primul pas al parodiei.
          Întreagă partea I-a e o mimare, o exacerbare pînă la absurd a ticurilor descriptiviste balzaciene (de notat că la Urmuz lucrurile trăiesc). Este „expoziţiunea", prezentarea „locului acţiunii“, fără de care un roman care se respectă nu poate şi nu trebuie să înceapă ; o expoziţiune lentă, tradiţională, răbdurie, exhaustivă. Aparatul de filmat trece cu minuţie (lent à la Colpi) dintr-o încăpere în alta, şi abia în ultimul rînd anunţă pe locatari, personajele romanului.
          Partea a doua, în acelaşi mod clasicizant (Balzac, Tolstoi ş.a.), inventariază caracterologic şi tipologic personajele. Unde psihologia „nu ţine“, este introdus comportamentismul. Cine sunt creaturile care joacă rolul de personaje ale acestui text care pozează în roman ? O familie tihnit-fericită compusă din tată (cu trecut încărcat şi preocupări filozoficeşti), mamă (cu înclinaţiuni muzicale ca amatoare) şi fiu (care trage după el nu o maşinuţă, nu un ursuleţ, ci doar o targă, şi are avere personală). Un trio cît se poate de cunoscut: Ce urmează să se întîmple aici ? După toate regulile artei, desigur un adulter: Tatăl să-şi „neglijeze sacrele îndătoriri de tată şi soţ“ şi să încerce o evadare. Exact aşa se şi petrec lucrurile. În timpul lucrului; Stamate e „distrus de o voce femeiască“. După cîteva ulisiace peripeţii,  Stamate aduce lîngă domiciliul său pîlnia, al doilea personaj feminin al micro-romanului: (micro, ca şi ale lui Beckett). Urmează tăierea legăturilor ce-l „ţineau ataşat de ţăruş" (sacral liant, pivotul familiei) şi evadarea propriu-zisă în simbolicul adulter. Stamate „dă frîu liber dragostei sale neţărmurite“.
          Să urmăm analogia cu romanul-roman. Pot continua astfel lucrurile ?. În viaţă, poate; dar în literatură sunt imperios necesare un punct culminant şi un deznodămînt.
          Le avem pe amîndouă în ultima parte, a IV-a. „Fericirile mari sunt totdeauna, de scurtă durată“, începe, sentenţios, acest epilog. „Miroase“ deja a punct culminant. Stamate se descoperă, (cu groaza de rigoare) rivalul fiului său Bufty. Situaţia e demnă de o tragedie antică sau măcar de o dramă cu implicaţii freudiene. Ieşirea din impasul tragic ? Nevasta e, bineînţeles, „cusută într-un sac impermeabil“, iar pîlnia trădătoare, împreună cu ingratul fiu Bufty (o fiinţă cu acest nume nu poate fi decît ingrată) trimişi printr-un tramcar în ţinutul de dincolo al Nirvanei.
          Se apropie oripilantul final. Stamate aruncă o ultimă privire Kosmosului, după care ia „direcţia spre capul misterios al canalului (...), cu scopul de a putea odată pătrunde şi dispărea în infinitul mic“. Cortina cade peste trei ipotetice cadavre.
          Enigmaticul canal are, după cum cu o savantă tehnică a suspensului ni se revelă abia la urmă, două extremităţi. Una conduce spre Eros, cealaltă spre Thanatos. Între acestea a pendulat Stamate. Şi nu numai el.
          Aşa cum s-a putut probabil observa din această „tendenţioasă“ reconstituire a romanului, pe tot parcursul său doar de două ori Urmuz încetează a fi Urmuz. Mărturisind - oferind deci cheia - că a scris un roman, şi declarînd - comentîndu-se deci singur - că pîlnia este un simbol. Ambiguitatea capătă două hiaturi.
          Lăsînd însă aceste amănunte la o parte, să observăm autenticul tragism (eliberat de parodie) al finalului. Urmuz e absurd în formă, tragic în fond. El intră în tiparele romanului ca un incendiator pentru a-l submina, pentru a-l arunca în aer. Urmuz nu face literatura, ci o des-face.

          Desigur, mai în „spiritul vremii“ ar fi să vorbim la Urmuz de „anti-literatură“, dar această sintagmă pare a fi un mare fals dacă acceptăm că nu poţi fi duşman al literaturii, făcînd-o. Urmuz a procedat, în lupta sa cu scriitura, după metode homerice. A pătruns în literatură şi a dislocat-o dinlăuntru. Proza lui Urmuz este calul troian intrat în cetatea literelor.