POEŢII SUB ŞI PESTE ĪNTREBĂRI

                TRAGERI DE LIMBĂ. Una din sintagmele recurente īn acest masiv Tratat de inspiraţie¹ pe care ni-l oferă Marin Sorescu este “ieşirea la mare”. Cum existenţa succesului determină conştiinţa succesului – şi e dincolo de orice putinţă de tăgadă că, dintre contemporani, Sorescu e poetul romān cel mai cunoscut şi recunoscut īn străinătate – autorul Morţii ceasului a părăsit mentalitatea locală pentru cea globală şi găseşte de cuvinţă să echilibreze īntrucītva „balanţa de plăţi”, compensīndu-şi exportul cu un import pe măsură. Ca un fel de „ministru al afacerilor externe” ale poeziei romāneşti, Marin Sorescu a luat parte la o sumedenie de īntruniri literare internaţionale, de unde nu s-a īntors cu mīna goală. Mai pe un şerveţel, mai pe un carneţel, conform condiţiilor de la faţa locului, poetul şi-a notat cu o sīrguinţă aproape dezbrăcată de orgoliu, gīndurile pe care mulţi dintre poeţii buni ai lumii de azi, care pe un vapor, care la cafenea, care īn autobuz, i le īncredinţau.
        Mobilul imobil al anchetei sale mondiale a fost elucidarea misterului inspiraţiei. Atrăgīndu-i, viclean, pe poeţi la un pahar de vorbă sau o plimbărică, Marin Sorescu le smulgea, aproape pe nesimţite, răspunsuri asupra esenţialului : ce este poezia? ce vrea ea? cum se face? īncotro o ia ? la cine trage? Şi, īn afară de cīţiva din cale-afară de precauţi (Borges, Rozewicz, Voznesenski), majoritatea cad īn capcană şi fac mărturisiri complete – īn genere de un optimism contagios. Sunt stenice stenogramele lui Sorescu. E īmbucurător să auzi puzderie de poeţi, de la cei mai scandalagii, pīnă la cei mai academici, manfestīndu-şi quasi-unanim īncrederea īn perfectul compus, prezentul şi chiar viitorul poeziei. (S-a ajuns pīnă acolo īncīt, īn cutare ţară europeană, poezia ţi se serveşte la telefon, nu e nevoie să te duci pīnă la librărie).
        Dar pentru că această cronică răspunde de īntrebător şi nu de răspunzători, să focalizăm atenţia asupra feldeinţei sale. Īntrebător era Sorescu chiar de la īnceputul-īnceputului („Nu am timp de răspunsuri / Abia dacă am timp să pun īntrebări”, stă scris īn prima poezie). Avīnd, acum, mare ieşire la mare, singur printre poeţi se simte īn largul său. Timid invers, dominat de un benefic complex de egalitate, Sorescu e, la Paris, la Genova sau Stockholm, la fel de slobod la gură şi la gīnd ca şi la Bulzeşti. Pe poetul Alen Ginsberg, de pildă, īl īntreabă, vorba ceea, „oblu, berbeceşte” : „Cum vine chestia aceasta cu respiraţia? Nu respirăm toţi la fel ? Sīnt, trebuie să recunosc un inconştient al respiraţiei. Respir cum īmi vine, respir aşa de-a moaca. Se poate şi altfel? “ (Mă chiar īntreb, fără nici o maliţie cum i-o fi tradus lui Ginsberg acel inefabil „de-a moaca”?) Despre un anume grup de poeţi americani, nu chiar „ortodocşi”, Sorescu zice că practicau „un lirism īntr-o ureche” şi, tot despre ei, c㠓au intrat īn procese şi-n scandaluri ca-n brīnză”.
        Deci,
        1. Sorescu īntreabă īn cea mai romānă dintre limbile posibile. (Cīnd e să tragă concluzii nu schimbă tonul: „Traducerea e necesară, bună rea, ce să mai lungim vorba !”).
        O altă invariantă a acestor stări de vorbă este şi
        2. plăcerea, raţionalistă, a definirii. Īnainte sau după interviu, uneori chiar īn loc de, Sorescu simte nevoia de a-şi prinde „victima” īntr-o plasă de cuvinte, spre a-i suge mai bine gīndurile. Definiţiile sclipesc ca gheaţa, limbajul lor īnsuşi e lunecos : „H.M.E. e un lucid, un sceptic, un fel de lord Byron, mai stăpīn pe amīndouă picioarele (egale) şi fugind mai repede spre pericol”, sau „M.M. scrie o poezie de curenţi marini şi de curenţi morini, o poezie «trasă», prin urmare, şi voit răcită”. Dar Sorescu e ba nai, ba orgă, stăpīn pe varii registre, şi peripatetizările nu refuză pateticul: „Pana dv. (L.S.S.) are īn spate o generoasă cutie de rezonanţă : Africa”.
        Īn interviurile din cartea de faţă, īn interviuri zic, nu-s mai puţine poeme soresciene decīt īn Iona. (De altfel nu m-aş mira ca ele, convorbirile, să poată fi jucate pe scenă). Cīnd īi e interlocutorului lumea mai dragă, Sorescu i-o face şi mai dragă, stimulīndu-l, īmboldindu-l să-şi „ţină rangul”, prin īntrebări homeric afirmative, purtătoare de viziuni plastice : „Poezia ar fi un fel de vas pentru esenţa poeziei... Chiar văd o cohortă de poeţi venind spre noi, prin timp, păşind īncet, cu vase frumoase, măiestrit pictate, cumpănindu-şi-le pe creştet. Şi īn frunte un bătrīn orb, ducīnd un vas grecesc...”
        Aşadar,
        3. interogaţiile lui Sorescu sunt liric enunţiative. (Īncă o mostră; ce e interviul: „un fel de animal ciudat..., făcut din două dihănii diferite, jumătate vizibile şi jumătate invizibile. Se sprijină pe un răspuns şi poartă īn spinare o īntrebare”). Mecanismul originalităţii, īn observaţiile soresciene, funcţionează pe un principiu pe care l-aş boteza
        4. interferarea sectoarelor. Gīndind, Sorescu e cu un picior bine īnfipt īn cernoziomul literar, īn timp ce cu celălalt caută un punct de sprijin prin alte feude, precumpănitor tehnice, acum. Iată fizica nucleară aplicată literaturii (da, ne putem gīndi la Bergson, fiindcă se produce witz) : „Pretindeţi lirismului mai multă.., cum să spun ? cuvīntoactivitate ?” Economia : „De scăpat de obsesii cred că nici nu e bine. Ele sīnt o materie primă”. Medicina : „Poemul : e ca o hartă chinezească a centrilor nervoşi din organism. Īnfingīnd din loc īn loc cīte un cuvīnt nou, faceţi un fel de acupunctură lirismului”. Electricitatea: „Sarcina (pozitivă) a versurilor noastre este să transmită aceste şocuri” sau (cutare literat avea) „mereu legătura cu pămīntul, ca orice critic” (s. gp.)
        5. Traducătorul Marin Sorescu este unul de tip arghezian. Face el ce face şi poeziile pe care le alege şi traduce īi seamănă (cele mai multe) de parcă, rod al unui adulter, el le-ar fi tată. Două treimi din Tratatul… său constau īn exemple practice de inspiraţie finalizată. Dar, inspirīnd poezia altora, Sorescu o expiră cu o inconfundabilă, indelebilă mireasmă personală. Fapt e că, de la Panorama… lui Baconsky, literatura noastră nu a mai primit un florilegiu atīt de copios şi unitar. Cu ghirlanda unui zero līngă cinci facem cincizeci, cifra unui (eheu, fugaces...) semicentenar, ocazie de a-i ura acestui Puck, argint viu, ba chiar Mercur, al poeziei romāneşti, izbīnzi la domiciliu pe măsura celor īn deplasare.

                DOUĂ CĂRŢI, NU CU TOTUL DE NICHITA (NICHITA, PAR LUI-MÊME). Amintiri din prezent², cu texte selectate şi cu o īnsemnare finală de Gheorghe Tomozei, este, după spusa antologatorului, „cea mai cuprinzătoare culegere de proze eseistice şi jurnaliere semnate de marele poet”. Dincolo de omagiul pe care osīrdia generoasă a lui G. Tomozei īl merită din plin, cīteva rezerve nu se pot tăcea. 'I'omozei a ordonat după criterii proprii materia, reamplasīnd īn diverse compartimente tematice, cu titluri „aproape toate ale lui Nichita Stănescu” (cui să-i placă acest ,,aproape” toate ? de ce o carte mixtă ?) texte din cele două volume antume, Cartea de recitire şi Respirări, din presă, inedite. Admir pīnă la lacrimă arta de a fi prieten a lui G. Tomozei, Horaţio rămas fără dulcele prinţ al poeziei. Dar. Crearea de īmpărţiri care nu-s ale lui Nichita nu e-ntru totul fericitoare, cu atīt mai mult cu cīt delimitările nici nu sunt impecabil riguroase. Astfel, texte din secţiunea „Ultime «Respirări»“, de exemplu Ars poetica, ar fi putut intra foarte bine la „Etalonul de aur – principii de estetică“. Ceea ce se află la „Pagini regăsite” („regăsite” e cam desemantizat aici) nu vădeşte un clar profil comun. Nu m-au īncīntat nici eliminările operate de Tomozei, modest şi sever fără temei. Pretextul că poetul „a semnat adesea texte īn care amorul exprimat īn fraze feerice īnlocuieşte plicticoasa «motivaţie estetică»'' e frustrant, supărător arbitrar. De ce să lăsăm pentru „viitoarele ediţii, efectiv (? gp) ştiinţifice'' (după cum cu neavenită umilitate se exprimă editorul) savuroasele, fie şi prin spectaculoase salturi peste cal, pagini despre contemporani ca Fănuş Neagu, Tomozei, Ion Horea, Cezar Ivănescu, Băieşu, Eugen Simion, C. Chiriţă, Cosaşu, M. Mihalaş, Abăluţă, Petre Stoica, I. Drăgănoiu, Eugen Barbu, Mircea Micu ş.a.? Datările, apoi, sunt echivoce, irelevante : ce reprezintă ? anul scrierii ? al publicării īn periodice ? īn volum ? Colac peste pupăză, mai dăm şi peste nişte drăgălaşe de croşete, acolo unde iniţialele ar fi fost suficient de discrete. E păcat că, după un Album memorial minunat īntocmit, dens, logic, emoţionant, G. Tomozei lasă pe seama „viitoarelor ediţii'' ceea ce se putea face (mai) bine azi.
        Cred că Antimetafizica³ este cea mai importantă dintre toate cărţile lui Nichita Stănescu. Poetul īnsuşi intuia acest lucru : „Aurelian... nu avem voie să greşim. Este o carte care cuprinde Naşterea şi devenirea artei poetice, viaţa mea şi concepţiile mele” (v. Albumul... alcătuit de G. Tomozei, p. 234). Īn aparenţă e doar un volum de entretiens, īnsă, īntrucīt Nichita creea rostind, cartea e īn fond un lung eseu vorbit, o amplă confesiune introspectivă, mai mult sau mai puţin provocată. Păstrīnd proporţiile şi schimbīnd ce e de schimbat, poate fi comparată, īn īnsemnătate, cu Jurnalul de la Păltiniş. Ca un Goethe al altei vīrste şi vremi, poetul şi-a găsit Eckermann-ul īn persoana tīnărului Aurelian Titu Dumitrescu, un emul pasionat, tenace, inventiv, beat de Nichita şi mereu īnsetat de el. Trebuie să-i mulţumim pentru această scriere, aşa cum trebuie să-i mulţumim lui Adrian Păunescu pentru Imposibila īntoarcere a lui Marin Preda sau lui Florin Mugur pentru că aţīţaţi de el, Paul Georgescu şi Preda au scris cīte o carte pe care altfel poate n-ar fi scris-o. Chiar dacă pe alocuri mai trīnteşte şi īntrebări mirobolante (gen „Cīnd ai obiectualizat cerul?”), chiar dacă nu rezistă īntotdeauna ispitei de a se „băga īn faţă”, A. T. Dumitrescu face, īn totul, o bună priză cu poetul şi rezultatul e, īn zeci de pagini, strălucitor. E de lămurit un lucru. Pentru oricine, fără doar şi poate, Antimetafizica e o carte DE Nichita Stănescu. Iscoditorul Aurelian e „prilejul, iară nu cauza” (cum zicea Bălcescul despre alte fapte), mediul nu spiritul, transmiţătorul nu emiţătorul. De aceea, nici īn ruptul capului nu pot fi convins că aveau rost poeziile sale – bune ori rele – īn aceste memoires d'OutreTombe. Se simte malefica mīnă a vanităţii. Personalitate prea nepereche, Nichita nu „suport㔠colaborarea, tandemul gen Goncourt, Ilf-Petrov – şi mixtura, corpul străin, cu atīt mai puţin. (Vă imaginaţi Convorbirile cu Goethe presărate cu poezioare de Eckermann? convorbirile cu Paul Georgescu ornate cu versuri de Mugur ?) A. T. Dumitrescu trebuia să păstreze puritatea fluxului cogitativ nichitian şi să aibă răbdarea de a-şi publica separat, cum se cuvine, lucrările, fără a năzui să folosească faima gazdei sale ca pe un berbece pentru forţarea atenţiei. O veche istorioară arabă vorbeşte de o mică fiinţă călărind un elefant şi bucurīndu-se, la plural: I-auzi ce mai tropăim...! De altminteri, nu mi se par binevenite, īn acest volum, nici poeziile lui Nichita, care, īmpreună cu celelalte, mi-au trimis gīndul la situaţia de la unele televiziuni occidentale cīnd un film palpitant e-ntrerupt din timp īn timp de reclame. O carte e o monadă, un glob, şi acest delicios Sic cogito al lui Nichita nu trebuia īncărcat īn stil almanah. Poetul era – şi este, aici, īn texte – de o inteligenţă neobişnuită şi seducătoare. Ca un „Rudolf Valentino” al vieţii literare din ultimii 20 de ani, cred că a fost scriitorul romān cel mai iubit īn timpul vieţii, cīnd devenise, īncă de timpuriu, un „mit” īn carne şi oase, Meccă deschisă tuturor aspiranţilor, vietăţilor acvatice care merg pe pămīnt şi ar vrea să zboare, īnrīurind, parcă, mai mult, dacă nu mai mulţi, prin graiul său arhi-viu, decīt prin tipar.
        Tirania coloanelor inextensibile mă obligă să amīn pentru un articol viitor gīndurile despre spiritul lui Nichita din cele două cărţi. Dar ţin să repet : Antimetafizica e cea mai importantă carte a lui Nichita Stănescu.
________________

            1) Marin Sorescu, Tratat de inspiraţie, Scr. rom. 1985.
            2) Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, ed. Sport-Turism, 1985.
            3) Nichita Stănescu īnsoţit de A. T. Dumitrescu, Antimetafizica, CR, 1985.